one of many

Februarie febril

2010-12-12T18:01:00.005+02:00

de Paul V. Black

Polei de-o clipă,
Îmi dai visarea.
De ce mă legi cu panglici noi?

Mă prinzi, mă-ncerci şi văd iar norii…
Mă-ntind, mă-ntreb, visez la ploi.
Mă-ntorci, m-aprind şi vine iarna…

Polei, omăt, apoi îi calc întregul.
E roşie zăpada sau roşu văd doar eu…
Polei pierdut sub ghete, viaţă de 2 clipe.
Te prind, te-ncerc, te pierzi, visezi…

De ce te leg cu panglici noi?
De ce mă-aprind în alte cadre?
De ce te-aprind…?
De ce ne stingem…?

Şi a început să ningă.

Februarie febril de Paul V. Black este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 Ne-adaptată .

Cădere liberă

2010-08-21T10:41:00.007+03:00

De Paul V. Black

Libertate, liber de toate,
Coate sparte
Şi voci de harpe
Cu ochi de şarpe

Încarc encarta,
Cu arta din acmee,
Greaţa-n trahee,
Calea-n Lactee.

Sunt veştede meştere,
Gandeştele şi creştele
Pe crestele testelor,
Că-i testul lor,
Din plexul lor.
Prin simfonia textelor

Şi nu da cu ...
Vestea-n vestul lor,
Când le vezi tu lor,
Decorul vestelor.
Că mor în cor uşor
Ca vocea din popor.

Ere glaciare în mişcare
Când sare-n stare de visare
Hotare hoinare
Şi acostare-n înecare
Cu privare-n cugetare
Vreau detaşare-n depărtare.

La revedera Terra!
E globul plin de staţii,
Vă las întreaga lume
Îmi iau inima şi Carpaţii.

Cădere liberă de Paul V. Black este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Unported .

Crepuscul

2010-05-21T09:39:00.007+03:00

de Paul V. Black

Nu-mi da tu soare primăvară,
Nici glasul tău din dimineţi,
Nu vreau nici beznă, nici lumină
Nu-ţi cer nici verde, nici roşcat

Ridică-n cerurile tale...
Ridică-mi dincolo de ploi,
Să zburde liber între stele,
Un suflet ce-l ştiam doar noi

Eu simt cum numai pot să-l ţiu,
Astăzi mă pierde prin frânturi,
Zadarnic îl mai strigă acum,
Am inima-n crepuscul

N-ai tu atâta vlagă-n spirit,
Să-mi dai, câtă îmi cere suflul,
Să-mi poarte palmele din nou,
O lume ce-o putem doar noi

Ce gol îmi este braţul,
Şi goală mi-e purtarea,
Ce corp în doi odată,
Şi s-a împărţit la doi

Doar bolta mă-nţelege,
Amurgul ei, amor pribeag,
Şi suntem singuri amândoi,
Şi ne alină norii...

This work by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Romania License

În infinitul clipei

2009-11-02T02:12:00.008+02:00

De Paul V. Black

Stai jos, deschide-ţi ploapele
Aşterne păru-n palmă
Şi lasă-mi buzele,
În pasiune calmă

Sărutul de-o secundă
În infinitul clipei
Secunda nou născută
Din infinitul ei

Noi doi ca doi stingheri,
Stingheri de smoala lumii,
Cununii dintre noi
Vioi pe creasta culmii

Suntem şi timp şi viaţă
Şi clipa şi trăirea,
Un cer suav în dimineaţă.
Ne-am sărutat privirea

În infinitul clipei by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Augustus, zeul aleilor de toamnă

2009-07-19T17:40:00.015+03:00

de Paul V. Black

Prolog

„Amurgul se opreşte,
Şi ne încearcă iară
Când un mister mai curge,
Şi cerul se destramă

Se oglindesc şi stele,
Pictând destinu-n cuget,
Şi timpul le zâmbeşte,
Plecându-şi iară clipa

Intensă e trăirea,
Şi empirismul ei,
Este regatul nostru,
Noi suntem devenirea.”

Răscrucea anotimpurilor

Pluteau peste văzduh în sfera lor senină, peste apusul timpului trecut şi dincolo de limitele ce le slăveau cândva. Doi îndrăgostiţi în climaxul trăirii acestei emoţii, atât de false în general şi atât de pură în împlinirea ei. Se scurgeau unul într-altul ca două pleoape în senin, cum li se scurgeau sudori pe lângă zâmbetele lor de acum, munciseră, ca doi fierari ologi, străini de dezertare, pentru aceste coliere oneste, ce astazi le împodobeau chipul şi simţirea. Erau... ca doi boboci de primavară.
Sosise Victor.
Augustus îi privea, cu nonşalanţa lui eternă, cu ochii săi, atât de goi, răceala sa, ce-i decora postura.

„ Au răsărit bobocii.”

„Se numesc Iosif şi Elena.” îi răspunse Victor, care abia-i păşi în cameră, şi-i animă vlăstarii uscaţi din pragul uşii.

„ Vor ofili şi ei.” răspunse Augustus

„ Probabil...”

„ E libertatea lor să aleagă ce doresc.”

„Noi influenţăm mii de destine Augustus, nu te opri la două flori! Avem câmpii prea vaste-n faţă, avem şi ploi, şi mii de nori. Iar viaţa lor, e doar a lor, se au în grijă doar pe ei şi scopul lor, iar noi să le creem condiţii.”

„ Dar nu uita „de ce”-ul, frate dragă.”

„ Întru adevăr.” încheie Victor conversaţia şi privi spre îndrăgostiţi, înflorindu-le visarea.

Augustus ştia ce timp era şi îşi retrase prezenţa din altar, ca un actor ce-şi încheiase rolul, lăsându-şi astfel fratele să-şi intre în scena, răsprind întreaga lume.
Aceasta-i vraja firii, ciclul etern şi datoria lor dintotdeauna.
Se auzeau mii de vieţi izbucnind în euforii, în surâsuri sincere şi sufluri de uşurare, toată recunoştiinţa lor faţă de Victor, faţă de prezenţa, căldura şi grija lui specifică, atât de distantă şi nepăsătoare, şi totuşi atât de aproape. Era zeul aleilor de primăvară, al naşterii, renaşterii, al noilor începuturi, răsăritul erelor, întotdeauna apreciat şi savurat la densităţi celeste. Pe când Augustus toamna lor, apusul tuturor, temut, adesea nedorit şi prost interpretat, deşi şi grija lui era la fel ca a lui Victor, căldura sa, la fel de densă, era ceva pierdut în aparenţe, de perspective superficiale, un altceva privit greşit, privit pripit.
Dar nu-i păsa, în fond şi în drept era libertatea lor să creadă ce doresc despre orice, să-i dea ce etichete vor, el îşi urma menirea şi le primea cu nonşalanţă, sunt minţi, atât de puerile.
Îşi drese vesta arămie, şi ceasul său de buzunar, îşi aranjă atent părul de un negru imaculat ca bezna nopţilor nefaste, şi păşi în ceea ce părea a fi un nor de incertitudini.
Se afla acum într-o cameră de zi, frumos decorată cu picturi renascentiste şi fel şi fel de flori, care mai de care, mai armonioase în simţul olfactiv. Privea atent la ceainicul pregătit pe masa de lângă fereastră, cand o voce, uşor timidă, într-o fineţe , parcă de vals şoptit, îl întrebă:

„ Vrei să rămâi la ceai? Sunt singură aici, iar până se întorc, toamna va fi deja sosită.”

Ceea ce îl privea acum, era de o splendoare rară. O femeie atât de fină, desprinsă parcă din cele mai aprigi catrane, ca fluviul de suspine dintr-un munte de durere, înflorită în piscul cel mai înalt din masivul de regrete.

„ Doar până vine toamna.” răspunse el ca un adolescent izbit de viaţă

„ Dar uite cum mă arunc în coversaţie şi-mi uit şi manierele. Aurora-i numele ce îmi îmbracă fiinţa. Tu eşti...?” reveni ea, scuzându-se elegant

„ Eu sunt Augustus. Sunt începutul lui „a fost odată”, viaţa din natura moartă, lăsând în urmă iarna toată.”

Demiurgul

„ Plângeu cocorii în văzduh, sub arşiţa de vară, plângeau şi florile din câmp, vărsând, aroma lor uşoară.
Plângea şi marea toată, sub orizont deschis, plângeau şi visele-n catarg, închise-n Paradis.

Augustus nu clintea.

Cerşeau cu toţii toamnă, cerşeau să vină iar, epoca lor de aur, cerşea acum final.
Un drum e o splendoare, închisă între poli, orice final, un început, acum totul stagna.

Augustus nu clintea.

Ce bun au toate acum? Nimic nu evolua. Epoca lor de aur, la ce le mai servea? Finalu-i de esenţă, aduce cote noi, încheie o învăţătură, sădeşte altele noi. El naşte întregirea, deşi-i nostalgic parcă, diferă perspectiva.
Tânjeau cu toţii acum necesitatea sa.

Augustus nu clintea.”

Fragment din
Jurnalul lui Victor

Conacul cenuşiu plutea în amor tăcut, ca un decor rustic, în estetica uşor extravagantă a plagiatului şi excentricului artist plastic primordial, caracterizat prin simplitatea complexităţii tehnicii sale, pe care noi, în limitarea propriei percepţii, l-am întemniţat, atât de ignoranţi, în parţialitatea şi banalitatea cuvântului „natură”.
Pe alocuri, versanţi înalţi zgâriau celestul, împodobind priveliştea călătorului nostru.
Călca poteca în picioare cum au călcat şi anii în dânsul, cum l-au pătat cu barba sură şi zăpada dintre fire.
Un almanah de empirism, un ocean de înţelepciune.
În final, încetini pasul şi se opri în dreptul unei culmi abrupte, ce sfâşia privirea-ntr-un colos montan. De aici se putea vedea întreaga aşezare a moşiei conacului, cu toate satele din împrejur.
Acesta era locul. Şi spre satisfacţia proprie, ajunsese chiar mai devreme decât se aşteptase. Zâmbi larg şi se aşeză, urmărindu-i din priviri pe cei doi tineri aflaţi pe aleea de castani ce conducea spre porţile din est.

„ ...când îţi pui o dorinţă Universului, acesta ţi-o împlineşte. Indiferent de cerinţă, este nevoie numai de atenţie şi deschidere, căci adesea dorinţa prinde contur distinct faţă de percepţia noastră imaginară.
Este întru adevăr, ceea ce am cerut şi sunt întru adevăr ceea ce a cerut, deşi poate încă nu înţelege.” grăia calm unul dintre tineri în timp ce-şi aprindea ţigara

„ Augustus, frate drag, avem trecut gătit de experienţe largi, avem cunoaşteri ce-ar frânge orizontul în infinituri, avem mii de... „

„ ...destine-n veghe. Avem cunoaşteri atât de vaste, şi ştim nimic.” întrerupse Augustus discursul fratelui său, într-o voce de surdină ce-i demasca melancolia

„Iluziile te prind.” reveni Victor

„Oare?”

„ Nu te iubeşte. Ce simte, ea simte pentru el. Poţi preschimba otrava-n vin, să schimbi întreaga vrajă a firii, să-i dai în dar un paradis, ea tot pe el îl va râvni.” replică vocea gravă din toracele lui Victor

„ E doar confuză. Cu ghearele-n trecut, ne pierdem viitorul.”

„Eşti foarte încrezător. Dar acesta-i doar subiectivismul tău, nu încerca să i-l impui. Aveţi poteci din alt vlăstar, sunt drumuri diferite.”

„ Poate ca da, dar nu-i o certitudine, căci nu mă închid în ea. Nu vreau să îi impun nimic, nu-s vre-un erou care-i îmbălsămează karma, nu sunt salvarea din final.
Nu ştiu la ce să mă aştept, la fel sunt de confuz şi eu, ştiu doar că trebuie să curg aici, ştiu doar că am nevoie. Doar e ce am cerut.” replică Augustus pe un ton la fel de calm ca şi până acum

„ O iubeşti?”

„ Aş putea. Aş vrea. Amar păcat, că nu toţi ştim, că posedăm capacitatea să alegem ce iubim, şi ne pripim, la cea dintâi cântare, cu sunet lin de îmbălsămare, cântânt frenetici, oribi de mare, pierduţi in prolog.”

„ Augustus, te rog... lasă toamna să curgă. Întreaga lume îţi zbiară în creştet, cerşind-o ca pe sărutul cel mai dulce, din finalul unui vals. E doar o floare, Augustus, nu te opri doar pentru atât. „

„ Toamna o va ofili.”

„ E legea firii. Nu poţi rămâne aici etern.”

„ Întru adevăr.”

„ Doar nu vrei să o înfloreşti, când tu eşti ofilirea toată?
Nu ţi-e menirea ce ai ales-o când am pornit grăbiţi pe drum. Asta aş putea doar eu, e jocul meu, aceasta mi-e cântarea, tu nu şti cum, aceasta-i legea firii.
Spune-mi şi-i voi purta de grijă, va înflori cât alte mii, va răsării şi printre stânci, va fi splendoarea din splendoare.
Tu doar dă-i lumii toamnă, dă-i nota de final.”

„ Ştii Victor... probabil am devenit zei, înainte de a învăţa să fim oameni, sau poate doar, am uitat, undeva, pierduţi pe drum, rătăciţi de propriul ego.”

Tăcere.

„ Şi toate acestea pentru ce, Augustus?
Pentru o femeie?
Pentru o gamă de impresii şi-un set de culori frumoase?
Pentru un vis fantasmagoric?
Sau, pentru un joc de copii?”

„ Pentru că-mi plac poveştile frumoase.” spuse Augustus şi se îndreptă spre sera conacului, păşind cu nonşalanţa sa eternă, postura-i rece ca o stancă, zâmbind mai sincer decât moartea.

Călătorul nostru, cu ochi pictaţi doar in trăire, spectator participant la întreaga scenă, se ridică şi cuvântă:

„ Mă poartă carnea aceasta. Am fost şi sunt şi voi mai fi, şi-un muritor, şi-ntregul, şi nimic din tot ce ştii. Nihilus sunt, Augustus, nimicul e ceva. Sunt demiurgul însuşi.”

Grăiau cu dânsul toate, versanţi înalţi şi iarba toată, toţi muritorii din împrejur, poteci întregi şi carnea însăşi, şi aer şi răcoarea, şi-ntreaga fiinţă a lui Augustus, întreaga lume ce-o ştia, cu tot ce mai purta imaginaţia.
Grăia totul din nimic, nimicul îmbrăcat de toate.

„ Augustus, aruncă toamna lor, şi joacă toamna ta.”

Augustus se-nălţa.

Toamna

„ Toamna. Ce ştiţi voi despre Toamnă? Ce perspectivă vă îmbată gândurile? Din ce variabile vă e ţesută perspectiva?

Sub fiinţa mea, e ca un nor de viaţă nouă, care-şi descarcă ploaia, păstrând în taină curcubeul, acea surpriză de final.

Am cunoscut Toamna. Am simţit-o. O iubesc.

M-a îmbrăcat în altă viaţă, cu alţi ochi şi altă simţire, într-o splendoare de cristal, sau...poate... doar m-a dezvelit de voal, să îmbrac tot ce defapt eram, descoperind tot începutul la final.

M-a învăţat să învăţ tot ce uitam, sau renegam, tot ce simţeam şi nu ştiam, să port în mine, un dans de curcubeu, să port în mine, dansul meu.

Nu ştiţi nimic despre Toamnă. Nu sunt cuvinte s-o compună. Şi nici acorduri de vioară, nici un pian nu-i poate spune, mireasma ei amară.”

Fragment din
Jurnalul Aurorei

Sera purta lumini de dascăl muribund, prevestind prin palidul ascensiunii sale fataliste către sol, un astru nou, ce avea să lumineze, ecoul din scopul şi omul de demult.

Păşi Augustus printre umbre, păşi fără fior, cu nonşalanţa lui eternă, păşea, ca cel mai aprig vifor!

„ Augustus, zeu al aleilor de toamnă, apusul ce-a stagnat.
De ne serveşti tu nouă, prezenţa ta tăioasă, nu-i lumea ta aceasta, tu n-ai vlăstar aici.
Suntem cu toţii umbre, amintiri, regrete, nostalgii. Ăsta-i catranul ei, ne-a răsărit pe toţi când ce-a iubit cândva, a devenit pierdut.
Mai bine pieri şi tu, nu-i frânge amăgirea, alinul şi confortul ce-mbracă nostalgia” grăiau umbrele toate, prin cea ce glăsuia

„ Nu-mi cuvânta tu mie, tu grai de clopot muribund, nu-i glasul tău de ascultare, ci doar să-mi săvârşesc auzul.
N-am interes în lumea voastră, în cârdul vostru de apatie.
Voi sunteţi doar trecut, eu sunt prezent şi viitor.”

„ Augustus...”

„ ... întru adevăr, zeu al aleilor de toamnă, întreaga ofilire...”

„ Nu-i frânge amăgirea...” spuse într-o voce joasă

„ Şi aceasta-i toamna voastră!”

În clipa aceea, totul a prins apus, şi sera, şi amăgirea, şi umbrele ce-o decorau. Zburau pastele arămii, din frunze ofilite, petale veştejite, natura ostenită.
Nu-i loc să prinzi culoare în palidul nefast, nici vis fantasmagoric, s-aline ofilirea, asta-i arama rece ce răstigneşte-n creştet finalul ce porneşte încă din început.
Şi umbrele au căzut.
Curge acordul mut şi valsul de temut.

„ Cum poţi descrie toamna, când toamna e simţire?
Nu poţi descrie toamna, căci toamna e trăire.
Empirică şi individuală pentru fiecare entitate în parte, pentru fiecare atom, fiecare decor, fiecare infim fir de praf din vastul incomensurabil, reliefat prin existenţă.
Întru adevăr, cât de infimi suntem în infinitul acestui conglomerat de euri, emoţii, impulsuri, instincte, frustrări, introspecţii, manifestări, inhibiţii, ipocrizii, posibilităţi, probabilităţi şi iarăşi posibilităţi ce reprezintă întregul acelei reflexii dezarmante în punctul culminantului climatic confuz, tratat prin perfuzii de convingere absurdă în scopul unor certitudini incerte, când ne vedem nevoiţi în propriile mreje de a ne afirma existenţa. Acel „noi” pe care îl ştim, şi totuşi...parcă...ne e străin, acel „noi” cu care ne indentificăm doar ca afirmaţie, ca suprafaţă.
În definitiv, cum ne-am putea indentifica, cu ceva, ce în sine necesită indentificare? Cum am putea fi? Şi totuşi... suntem, obiectul de identificat şi identificatorul simultan. Păpuşar şi păpuşi într-un teatru de revistă improvizat, până la ieşirea din scenă.
Augustus, zeul al aleilor de toamnă, păpuşa lui Augustus şi Augustus sunt eu” grăi Augustus inimii sale cu o voce, pierdută în decenii, ce se reanima acum.

Păşea Augustus mai grăbit, păşea printre ruine.
Păşea să-i spintece trecutul, de nostalgie şi amăgire.
Cu nonşalanţa lui eternă, păşea ca vifor prin suspine.

Ea se ferea, pierdută în incert, când tot ce cunoştea odată, se prăpădea în juru-i lent. Confuză până-n carne, se abţinea, dar îl dorea şi se ascundea, nu de o lume, ci de propria-i conştiinţă, în propria-i sentinţă, confortul masochist.
Cine-i acest nefast brutal, să-i devasteze un fost contur?
De ce nu piere din decor, când ea-i serveşte doar catrane?
Nu ştie oare? Că-i doar otravă în adâncuri şi-un gust banal la suprafaţă?
De ce n-alege altă floare, ce i-ar atinge piscul?
Nu înţelege că o doare, pierdută între două chipuri?
De ce insistă apăsător?
De ce o doare acest fior?

„ Tu să n-ai teamă Aurora, eu sunt doar ploaie, curăţ tot, să-ţi las în urmă curcubeul, serenitatea din final. Dar ploaia doare, simpozion de dezbinare în carcere de carne, himera moara, căci ploaia e schimbare.
Trebuie să ucizi trecutul, ca sa răsari alte vlăstare, s-arunci tu pânzele murdare, în albul cel mai fin, ca să pictezi un viitor, de altă culoare, să poarte în el poteci din soare, serenitate şi visare.”

„ Dă-mi ochii tăi Augustus, şi aş alege altă floare, dă-mi ploaia ta să-i schimb decorul, unul ce-l merită deplin. Tu... meriţi mult mai mult, Augustus, iar eu sunt prea puţin, îmbrăţişări mai calde, când eu sunt doar venin, şi un surâs mai sincer, când eu sunt doar suspin.”

Vorba-l pătrunse brusc şi îi crestase cerul şi eterul şi flerul nonşalant se clătina prin ce-i grăia femeia.
Curgeau în palme vise calme şi ochi din alte sfere.

„ Ce ironie anostă. Prin tot ce-mi spune ea, ma îndrăgostesc mai aprig şi îmi încuie poarta. Ce grija-mi poartă....mie...de mă alungă în lunga depărtare, să-i dau uitării chipul şi să-mi găsesc alt soare. Copilă de mătase...copilă de mătase... copilă de mătase....” gândea Augustus zdruncinat.

Şi o fixă din ochi prinzându-i bustul fraged, grăindu-i cu căldură:

„ Facă-se voia ta, am să-ţi dispar din cale, scuipând întreg divinul, căci mi-e stagnare pură.
Tu să n-ai teamă, Aurora, te vei usca definitiv, acesta îmi este darul, o ofilire, mai sinceră ca viaţa în ceaţa deznădejdii. Şi poate în alte cadre ne-om încadra mai bine, povestea noastră-n doi, ce-ar fi putut sa fie. Dar ăsta-i viitor şi îl păstrăm incert, în voia întâmplării.”

Fătuca tremura.

„ Îţi dau în dar renaşterea, schimbarea.
Aceasta-i toamna lor.
Iar tu... eşti toamna mea!”

Sărutul se aprinse ca primordialitatea în cosmogonia recentului sfredelind, prin ofilire întreg fanatul perimat.
Privind-o-n bocet de apus, Augustus scurse clipa şi nonşalanţa lui eternă se sparse-n spasme similare.
Cădea în gol frenetic, abandonând celestul, spre trupul muritor dintr-un tartar terestru.
Simţi durere-n suflet şi dragoste şi ură, simţii simţirea-n sine, ca patimi de cianură, şi apoi... serenitate pură.

„ Ce ai ales Augustus?” întrebă demiurgul ca o trezire-n spirit

„ Am să decad în zenit.” răspunse muritorul, sculându-se subit

Augustus, zeul aleilor de toamnă by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Viaţa în cămaşă de vară

2009-06-05T01:24:00.007+03:00

de Paul V. Black

Îmi place ciripitul zorilor,
Îmi place cafeaua de seară,
Îmi plac ţigarile de la amiază
Şi o carte antrenantă,
Îmi place viaţa în cămaşa verii

Atrăgătoare,
Într-un rafinament venusian,
Cu ochii moi,
Ca citadela sânziană
Şi sâni din bolta stelelor,
Îmi place viaţa în cămaşa verii

Are un fler de paşi galanţi,
Cu buzele satin,
Priviri senzuale-n pasiune calmă
Şi o voce de vioară,
Îmi place viaţa în cămaşă de de vară

Viaţa în cămaşă de vară by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

ANUNT!

2009-02-24T16:26:00.002+02:00

Urmeaza

"Augustus, zeul aleilor de Toamna"

In Curand

Serenitate

2009-02-15T04:13:00.012+02:00

de Paul V. Black

" .................................................................."

Serenitate by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Navigatoarea din Venus

2008-11-02T01:25:00.010+02:00

Navigatoarea din Venus

de Paul V. Black

Pătruns în spirit şi-n simţire,
Elucidat în anii goi,
Bujor, bastard de bucurie,
Un vis, pripit sub muşuroi.
A fost, un cântec de septembrie,
Putea să fie mai vioi...

Mişcări frivole-n câmp de stele,
Patina ei, dansa firavã
Nici ploaia n-avea ce să spele,
Dansa, în lumea ei concavã.
A fost un cântec de septembrie,
Putea să fie vals in doi...

Miraje-n ape clare,
Sculpturi, din carne,şi din sticlă,
Visuri, despre altă cărare,
Păstrată pentru altă ţiclă.
A fost un cântec de septembrie,
Putea sa fie...mai pompos...

Acorduri de viori acute,
Ţipă pianul către cleşte,
Şi cad, arcordurile mute,
Seninătate, calm şi linişte.
A fost un cântec de septembrie.
Putea să fie mai frumos.

Navigatoarea din Venus by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Divin de Uman

2008-10-06T17:33:00.017+03:00

Divin de uman

de Paul V. Black

Sunt Dumnezeul propriului meu univers, absolutul microcosmosului meu, sunt Alpha si Omega a tot ceea ce insemn cu adevarat,din momentul capatarii constiintei, sunt un Dumnezeu individual dintr-un Dumnezeu colectiv, o constiintza individuala dintr-o constiintza colectiva a absolutului. Sunt suveranul absolut al universului meu interior, reprezentand cosmogonia proprie, creatorul si anticreatia ego-urilor, principiilor si scopurilor personale.

Dar sunt doar un sculptor al reflexiei mele in ceilaltzi , modeland eurile mele derivate din perspectiva din care este privit eul meu exterior, deci eu sunt constiinta colectiva a tuturor eurilor , derivate din absolutul a ceea ce sunt, din "eu", fiind tot o parte din mine, intiparita in viziunea altora, fiind cel ce are puterea de decizie a tuturor eurilor.

Deci eu sunt constiinta colectiva a tuturor eurilor mele, absolutul propriei existentze, atat fizic, spiritual cat si mental, simultan dependent de absolutul microcosmosului meu complet, deci eu sunt Dumnezeul absolutului meu si totodata eul unui eu colectiv, o constiinta individuala din constiinta colectiva a macrocosmosului.

Suntem stapani absoluti ai propriei existente in ceea ce priveste deciziile luate, caci deciziile pot crea posibilitati pentru o alta gama de decizii, desi suntem influentati de deciziile altora, suntem stapini absoluti ai propriei existente caci putem lua decizia de a scapa de influenta lor, decizie ce ar crea noi imprejurari si posibilitati de decizie,cee ce inseamna ca depinde de decizia noastra daca alegem sa ne creem noi oportunitati sau ne lasam condusi.

Nu suntem capabili sa ne alegem aspectul fizic primar(cu care ne nastem), cum am precizat mai sus, suntem Dumnezei absoluti a tot ceea ce inseamnam, din momentul in care capatam constiintza, dar asta nu inseamna ca nu putem putem face aspectul fizic primar un simbol a ceea ce dorim in ochii altora.

Nu exista accidente, exista doar decizia de a fi acolo, cauza si efectul, repercursiunea prezentei in locul respectiv sau in situatia respectiva. Trebuie sa fim responsabili pentru deciziile luate, şi totuşi nici o decizie nu e definitivă caci în fiecare moment decidem.

Timpul este prezent. Prezentul este infinit. Trecutul este prezentul depasit de prezentul actual, iar viitorul cumulul de posibilitati ce raman doar posibilitati pana in desfasurarea liniara a prezentului ce o numim timp. Asfelt noi existam numai in prezent, iar constientizarea ascestui fapt printre multe alte variabile, inseamna si lupta apriga cu orgoliul individului, asupra ideii de definitiv, a unei decizii sau situatii definitive, a unei posibilitati absolute, imposibil de impiedicat in microcosmosul nostru. Refuzul diversitatii si a unui cumul de posibilitati de alegere in schimbul unei singure viziuni inchise duce la repetarea trecutului, sau la un viitor previzibil, caci noi il alegem, ori in alte cazuri la desconsiderarea individului fata de sine, caci se crede nedemn sau incapabil de un altfel de viitor, refuza sa vada posibilitatile celelalte si se inchide in conditia actuala, mai confortabila ca trecutul si mai putzin dureroasa decat posibilitatile pe care le vede in viitor. Refuzand sa riste o alta posibilitate din frica de necunoscut, frica de a nu fi un alt drum spre trecut sau o alta masca a uneia din posibilitatile nevaforabile pe care le vede. Curaj, viata nu se schimba de la sine in bine pentru noi, trebuie sa profitam de posibilitatile care ni se ofera si sa riscam pentru in viitor mai satisfacator. Se poate si mai bine, decat ne-am obisnuit sa credem.

Divin de Uman by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Peste tot si nicaieri (Capitolul 2)

2008-09-19T01:49:00.012+03:00

de Paul V. Black

Veni, vEdi, vici

Aruncam priviri prin cameră încercând să mă gândesc la... la ceva... la orice, numai să evit gândurile serii precedente ce-mi agresau planul mental ca un pugilist semianalfabet pentru care victoria împotriva fiinţei mele ar fi însemnat unica şansă de succes în acest colos robotic ce-l confundăm cu viaţa.

Captiv în agonia monotonului si savurînd subtil o tigară întins leneş în pat gândeam din nou la inutilitatea vieţii ,incapacitatea de-ai găsii un scop, chinul etern de a trăi doar pentru a trăi. Bucurii infime şi plăceri ieftine care ne desprind pentru o scurta durată din ghearele crudului banal. Aceeaşi stare, aceleaşi gânduri, care se tot derulau zi de zi şi cărora nu le puteam găsi liniştea în Eden-ul intelectual numit elucidare. Dar acum era diferit, acum mă decisesem să găsesc răspunsurile, să le caut prin flori, gunoaie şi noroi, să trec dincolo de cortina banalului, defapt... nici nu stiam ce dorem sa gasesc... cred că dincolo de aceste pretexte pe care înca nu cred ca le înţelegeam, doream să-mi găsesc un scop, sau sa mi-l descopăr.

Plouă. Mi se spărgeau pe ploape zeci de picături. Am deschis ochii, în cale, un oraş gol, lasciv de gol, un urbanism sub duşul Terrei. Ploaia. Ploaia spală tot, spală regrete, spală trecuturi, spală cedări, dezertări, vise, spală până şi cerul de calmul lui inpenetrabil de vară, spală tot. Ploaia n-are pată, ploaia e pură, dar pentru a spăla, trebuie să ne lasăm spălaţi de cee ce dorim şi duşul ustură adesea, căci pete adânci sunt greu de înlăturat. Şi-i frig, şi-i ud totul în cale, şi-s ud si eu, spălat de tot şi deşteptat de vantul aprig. E dansul lor, tangoul reînnoirii, sincron perfect şi paşi galanţi sub pasiunea clipelor, amorul lor atât de sincer, trăznşte-n noi şi zbiară aprig, să ne deştepte iară.

Venea alergând din capătul celălalt al aleii, păşea haotic, prea grăbită, şi totuşi graţios, dar...venise, in ciuda vremii, venise. S-a oprit la caţiva centrimetri de mine. Era plouată ca o lalea impodobită cu roua zorilor de septembrie, iar de dupa cortinele de păr ud şi picaturile scurse de pe frunte mă priveau doi ochi ca printre gratiile libertăţii. Erau ochi de copil trecut prin viaţă, ochi care au văzut şi au trăit atât amar, atât noroi şi smoală şi totuşi şi-au păstrat puritatea, aceeaşi puritate pe care eu mă chinuiam s-o reclădesc din firimiturile ce-mi rămăseseră, ca un puzzle incomplet şi-un adolescent ce-i cauta piesele pierdute sub fotoliul si canapeaua pe care se juca în anii apuşi. Dar ea, ea parcă n-o pierduse niciodată, nu lăsase nimic s-o farâme, pe când a mea zăcea-n frânturi, a ei radia ca un sâmbure de lumină într-o lume cu spoturile stinse, asta e frumuseţea. Întradevăr, era frumoasă, iar splendoarea ei m-a strapuns pană-n torace. Nu ştia ce să spună, eu eram la fel, dar înpins parcă din străfundurile fiinţei mele, mi s-au deschis buzele, iar tot ce a ieşit sub comanda limbii şi a corzilor vocale, nu a fost decat adevarul in forma sa cea mai simpla:

- Te-aş săruta, dar îmi e frică. Îmi e frică să nu mă înşel.

- Atunci treci dincolo de frică, mi-a răspuns pe-un ton suav ca simfonia liniştii.

Atunci orice urmă de ezitare s-a stins în neant. I-am cuprins chipul tânăr şi fraged în mâini şi am sarutat-o. Parcă timpul s-a oprit doar pentru noi în infinitul clipelor, cu buzele-n crepuscul si limbile-n simţire, cu trupuri de lichid, unite-n dansul clasic, străpunşi în orice nerv, în tremur de plăcere.

Năuc, ca după cea dintăi beţie, restul serii-i cuprins de-o ceaţă adâncă. Scene cu noi, săruturi iară, pe bancă, în parc, în cafenea şi-apoi în dreptul porţii ei, ca doi stingheri de smoala lumii. Abia ne cunoscusem, şi ne ştiam de-o viaţă. Sincronul nu era perfect, dar ne descopeream uşor, treptat, pas cu pas, ca doi copii în prima zi de scoală.

Am adormit gândindu-mă la ea, la ochii ei, privirea aceea, acum aşa era şi a mea, i-o împărtăşeam, şi totuşi nu era completă. Atunci am înţeles, nu trebuia sa redobândesc ce pierdusem in decursul anilor, ci să trec dincolo, un copil trecut prin viaţă, un copil cu experienţă. Maturitatea lor sunt ochelarii unei perspective de supravieţuire in scopul de a trai pâna la moarte, fară a şti să-şi trăiască cu adevaral clipele prezentului, ciocnindu-se cu el doar în intersectia dintre viitor şi trecut. Aceasta nu-i trăire, doar o iluzie confortabilă într-un drum fără valori reale. Nu le mai vreau lentilele, vreau ochii goi, în nudul cel mai pur, acestia-s ochii de copil, să văd prin ei o lume, din perspectiva mea.

Peste tot si nicaieri (Capitolul 2) by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Eu, noi si lumea

2008-08-25T23:54:00.007+03:00

Eu, noi si lumea

de Paul V. Black

Nu vreau cântec de nimfe
Şi nici alai de stele,
Nu vreau trăiri tardive,
Nici falsă mângâiere,
Nu vreau poteca voastră,
Pavată-n amăgire,
Nu-s deşirat acum,
Nici de-nşirat în ele,
Nu-s desenat de vreme,
Nici de-nsemnat castele,
Nici desfiinţat de ele,
Nici de-nfiinţat putere,
Doar graiul din tăcere.

De-mi eşti suflet de veghe,
Eu vreau să mă alungi,
Să pier în devenire,
Să ştiu ce-i în neştire,
S-o-nvăţ în paşi domoli,
În valsul din simţire
Spre pragul din gândire
Pe calea către mine,
Să-i simt fiorul rece,
Să-i bat în poarta grea,
Să-i trec deşertul alb,
Să-i dau culoarea mea.

E calea către sine
Confuză, veche, grea
Şi tot ce-i cert în ea
E doar inceretitudinea,
Aici nu-ncap castele,
Nici vieţi sub vinilin,
Nu se scufundă nimfe
Şi nu-şi găsesc alin
Harem de vise goale,
Nici mască de suspin,
Ce putrezesc agale,
Sub semnul bifurcat
Ce l-am numit destin.

Eu, noi si lumea by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Peste tot si nicăieri (Capitolul 1)

2008-08-11T22:30:00.008+03:00

de Paul V. Black

Banal, amar banal

Se închide brusc uşa, ceilalţi pregătesc instrumentele, se rulează... am 3 minute să ma trezesc din propria viaţă, ca într-un film despre dualitatea existenţei sau despre o nebunie mondenă în care personajul principal, plictisit de realitate o schimba cu dimensiunea visului, devenind aceea realitate şi realitatea în sine ficţiune, parcă o idee de scenariu pentru preacunoscuta serie „Zona Crepusculară”, dar timpul este mai mult decat suficient. Mă îmbăt mental cu amintirea „tripp”-urilor de odinioară, purtat cu tact divin în paşi de vals spre negura neştiută a gândurilor si fericirilor mele mărunte. Nu, pentru mine nu este asta realitatea ci doar divinul, apogeul visării mele simple, dar noaptae îsi ia adio şi sorele plictisit îşi plimba razele prin camera plina, ca un copil care incearcă să scoată de-odată toate jucariile din cutie, deşi cutia-i foarte mica şi abia încăpuseră prima dată înghesuite. Mă trezesc, izbutisem să iau o pungă de brioşe drept pernă şi-mi făcusem culcuş langă şifonier. Scotocesc şi mai găsesc 3 brioşe , un pic apăsate, le mananc îndată şi mă duc la bucătărie în speranţa că voi mai gasi măcar un strop de lapte sau ceva hranitor, dar tot ce gasesc sunt 2 sticle de bere nedesfacute, nu pot să spun că sunt foarte dezamagit, ci chiar descoperirea era peste asteprarile mele, îmi aprind o ţigară şi desfac o bere. La scurt timp îşi face apariţia şi Tudor urmat de Tibi , Tudor e student, anul întai la Facultatea de Drept, părinţii lui mai aveau un apartament in zona Sebastian şi i l-au încredinţat lui când a început facultatea, de altfel acum ne aflăm cu toţii în acel apartament, mai lucrează la o sală de net a uni amic de al său cu care are o înţelegere rezulând într-un progam foarte flexibil, cât despre Tibi nu-s prea multe de spus, e de o seamă cu mine, clasa a 11-a la un liceu mediu şi nu îi place prea mult prezenţa la institutul educaţional. Mai schimb o vorba cu ei, râdem de cele întâmplate aseară, se termină ţigarea şi mă îmbrac să plec, trebuie să ajung la şcoală şi deja am intarziat 2 ore.

Tramvaiul e aprope plin şi mii de ganduri de execuţie imi trec prin minte dezgustat de o lume putrezită, mă intreb unde-i gloria de demult şi de ce oricât aş încerca nu constat decât că traiesc în ruinele ” Micului Paris” de altădată, ce mizerabilă metropola porta decorul capitalei. Ajung într-un final la şcoală, îmi salut colegii şi iau loc în bancă. Timp de 4 ore, cât mai rămăsese din progam sunt nevoit să ascult fel şi fel de formule matematice care nu-mi vor folosi niciodată mie în viaţă, doar alesesem profilul la care eram pentru a scăpa de oroarea cifrelor, dar circul românesc e de un umor tăcut şi tragic. Ascult cum o doamnă în vârstă îmi vorbeşte de eternitate, dar oare vorbeste de enternitate sau o viziune apropiata termenului simţind nevoia

să-i dea decorul acestui terment de o complexitate macrocosmică. Eternitatea lor falsă şi efemeră se-ncheie odată cu capacitatea de percepţie, dar asta-i eternitatea muritorului. Un cantec angelic pare acum soneria, s-au terminat orele, îmi iau lucrurile şi plec spre casă, mai merg în aceeaşi direcţie câţiva colegi, intru în conversaţie cu ei, dar subiectul mă plictiseşte şi mă retrag strategic continuând drumul singur pe o alta straduţă perpendiculară, ocoleam ceva însă aveam nevoie de o plimbare.

Mă întâlnesc cu Daniel, unul din prietenii cu care fumasem aseară, e tot de-o seamă cu mine şi stă destul de aproape de unde locuiesc, mă-ntreabă dacă merg la Festivalul Berii, plictisit de monotonia şi banalitatea zilei accept imediat, am nevoie de-o bere sau mai multe.

Ajungem într-un final, ne mai intalnim cu câţiva colegi de ai lui Daniel, ne găsim o masă şi începem ritualul de onorare a berii. Străin de discuţii şi grup mă adâncesc şi mai puternic in meditaţia mea universală şi o vad...era divina, avea o prezenţă ce ar umple orice camera, o aura parcă demonică ce l-ar face şi pe cel mai sfânt om să se scalde in marea gandurilor lascive, parcă întregul grup gravita în jurul ei...o avusesem până acum 3 luni, se terminse brusc şi tragic, era întradevăr o piesa rară, dar nu o piesa de colecţie, un ambalaj frumos şi-un termen de garanţie care să ascundă adevarata calitate a produsului, o floare mirifică întradevăr, dar se ofileşte prea repede. Mă observă şi ea şi se apropie cu grupul. Nu ştiu ce voia să demonstreze sau să-mi arate, ajunsesem imun la trucurile ei ieftine şi i-am citit furia iadului în ochii când o ignoram pentru că intrasem în conversaţie cu o alta din preţiosul ei grup. Se scurge timpul ca berea din pahar şi aud:

- George, hai mă vi acasă că eu m-am plictisit ?!? (mă striga energetic Daniel şi împărtăşindu-i opinia îmi iau la revedere politicos şi plecam)

Mă tot bântuie conversaţia de mai devreme, vorbisem despre vise, ce visam când eram mici, ce visăm acum, ea mă îmbăta însetată cu ce voia, cu ce vrea acum să facă în viaţă, eu încercam să ascund faptul că nu aveam un raspuns la întrebarea asta, ascultam cum visa demult sa fie vedetă şi se juca cu deodorantul în faţa oglinzii, cum acum îşi doreşte să devină o femeie de succes...era...o conversaţie banală, dar care mi se tot derula în minte şi ma punea adânc pe gânduri...

Lumea asta-i putredă, robotică şi monotonă, să faci bani ori să fi popular, astea-s culmile la care cu toţii visează? Astea-s apogeurile vieţii, asta-i TOT ceea ce putem atinge? Pentru asta trăim, pentru asta luptăm, să ai bani, să ai o maşină scumpă, să ai o casă mare, să cumperi oameni? Acesta-i maximul veiţii??? Nu, nu poate sa fie doar atât, trebuie să existe ceva care să îmi aducă satisfacţii reale, să mă facă să mă simt viu, nu doar unul din mulţime, un robot din sistem, trebuie să găsesc asta...îmi mai torn un pahar cu apă şi mă culc, tre să las gandurile astea care mă bantuie de-o vreme încoace pentru maine, am fost suficient torturat de ele astăzi...

Peste tot si nicăieri (Capitolul 1) by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Tardiv...la revedere

2008-08-11T22:29:00.009+03:00

Tardiv...la revedere

de Paul V. Black

Aud betzii fosniind batai,
batai in piep,
batutzi si noi,
noi tragedii,
mai bate ceasul orologiul,
a mai trecut o zi,
zi ei sa-si schimbe-n spini simtzirea,
suntem vii?
e vie carnea,
carnagiul cardiacului din noi,
...batai...infarct sentimantal...
sedus...se duse ce a fost odata...o fata...
ofranda in simtirea ei...si voi pleca,
pleca-voi carma-n raiul ratacit,
racit si gol,
golindu-mi firea si privirea stearsa...sunt...acasa...

Tardiv...la revedere by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Malpraxis Existential

2008-08-11T22:28:00.014+03:00

Malpraxis existentzial

de Paul V. Black

Cu ochii-n spini
Şi ceru-mi răstignit în stele
Luna-i drama morţilor mele,
Ca un sfânt visând sechele
Visul vieţii ucis de vreme,
Iarna gândului gândită-n semne.
Zace-n zale zarea-i teme
Grai de clopot muribund ce geme
În rânduri râul răgnetului renegat de rime,
Pergament privit prin prisma prafului petalei fine,

Muritorul mort tiparului moral
Caut alinarea-n anexarea violului sentimental,
Ucid mental orice fărâma de final al fondului uman,
Rămân...

Mormântul muribundului înmiresmat carnal,
Simţul somnului metaletal,
Malpraxis existentzial...

Malpraxis Existential by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Dementa de cadavru

2008-08-11T22:28:00.013+03:00

Dementa de cadavru

de Paul V. Black

Putrezesc cadavrele-n cosciug,
Le-mbratisez morbid sub patima de lepra
...si tu esti vie...
M-astepti sedus, sus pe o cruce
Cu rochia-ti in sange,
Am plans si eu si cimitirul plange,
Plangi si tu,
Plange si lepra-n carje
...si patima renaste
...saruta-ma si mori !!!
Mori si tu murindu-ma murdar,
Mori primind in dar
Moartea amorului-n cosciuge sculpatate-n lemn de van,
Mori caci am murit si eu,
Dar sa nu mori in Tartar,
C-ai sa-i frangi firava-i flacara,
...mori sub rani de Paradis,
Mori si lasa-mi cimitirul pajisti
...doar mori...
Mori murindu-ma in colaps
De cimitir ratacitor si anost
Mori chiar daca iti e frig,
Mori...saruta-ma isteric !!!
...defapt, saruta-ma in lipsa,
Saruta vantul aprig,
Saruta Luna,
Saruta isteric cimitirul eretic...

Dementa de cadavru by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Prima Crima

2008-08-11T22:27:00.009+03:00

Prima Crima

de Paul V. Black

Educati de lacrima si sudoarea unei lumi,
Crescuti in universul paradisului spartan
Si-n sanul ingerilor ispititi
Viitori Mesii cu degetul pe arma sau viitori poeti cu microfonul in mana,
Modelati sa intampinam cu fruntea sus
A sentimentelor furtuna,
Creati sa dam solid cuvant in a durerii spuma,
Calcam desculti poteci cu spini in iad urban
Si blestemati simtim
Ura si agonia unei lumi, cu sufletul atenian,
Si aruncati de aceeasi lume in tartarul cu porti carnale al personajului negativ,
Taiati usor cu a lamelor cuvinte
Si-au curs din vine lacrimi
Si curg din lacrimi sange
Caci ingerii au decazut
Din Dumnezeu uman,
Caci au citit in carne,
Nu au citit in suflet,
Si acum sa simta ura,
Sa simta decadenta
Unei inocente sfinte,
Spurcate de grairi pripite,
Caci ne-am gasit, parinte,
In idei pripite,
Noi ingeri cu lacrimi ispitite
Si-n ultime capitole
Din biografi nescrise
Apare mantuire
Prin planset de copil
Si prin sarut de prunc,
Si ingeri de odinioara
Simt primavara in aripi
Iar eu, impacat cu ingerul reaflat din mine,
Fata in fata cu mormantul pacatelor
Rapuse usor de glasul mantuirii
Si sorbind calm din vinul amintirilor,
Realizez ca din zecile de crime,
Prima mea crima impotriva umanitatii
A fost si este ... ca m-am nascut aici.

Prima Crima by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Oratorul

2008-08-11T22:25:00.010+03:00

Oratorul

De Paul V. Black

Îmi e frică sa privesc in ochi
Negrul desparţit de prunc la licitaţie.
Îmi e frica sa privesc in ochi
Copilul ce a stat neclintit
În preludiul gropilor la comun
Îmi e frică sa privesc in ochi
Tatăl, strigoi zărindu-şi printre gratii şi fum
Un fiu gazat sau scrum.
Îmi e frică să privesc in ochi
Un general infrînt
În baraci varsînd o stică cu vin
Pentru soldaţii-i aşternuţi pe pămînt.
Îmi e frică sa privesc in ochi,
Un înger maltratat,
Un viitor retezat,
Un concept matern uitat,
Un cămin neaflat,
O tragedie vie,
Blestemată fie-vei cruda ironie !!!
Îmi e frică sa privesc in ochi
Un Dumnezeu creştin,
Uitat şi ucis de patimi şi chin,
Doar un batrîn orb pe cerul ostil.

Şi totuşi o fac.
Şi totuşi doare.
Şi totuşi mă ridic straîngaînd din dinţi.
Şi totuşi toate se refugiează în mine.
Şi mi-e frică să-mi disec inima,
Să-mi simtă Terra ploaia,
Aş omorî o lume,
Aş omorî si Gaia.

Şi acum,
Te privesc in ochi pe tine cititorule
Şi te intreb: " Ţie îţi e frică să mă priveşti in ochi,
Un suflet rătăcit printre frunzele din plopi,
Dispreţuit de-o specie,
Ce a invăţat a plînge
O lacrima pentru o lume
Îmbaiată în sînge?”

Oratorul by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

La porti frante-n Paradis

2008-08-11T22:23:00.008+03:00

La porti frante in Paradis

de Paul V. Black

Privind prin prisma copilului renegat din mine, dau grai amintirilor relativ placute dintr-o copilarie neaflata rastignita-n patimi, acele momente cand puritatea inca isi gasea viata in mine si nu era masurata doar in firimituri, doar o intruchipare a inocentzei, un copil in lumea sa de carton.

Si inca resimt mireasma teiului sub care-mi osteneam lacrimile pt o jucarie pierduta ori vreo rana, rezultat al unei cazaturi sau mici rafuieli cu cei ce tanjeau la partea mea din merele furate. Totul era asa simplu atunci, bunica era mereu salvatoarea mea, fara cal, doar cu baticul alb, bunicul era nelimitata mea sursa de dulciuri si glume, acum banale, dar atunci doar molarii stiu cate zambete le-au dat tribut, iar satul, satul era campul meu de joaca plin de misiui "strict-secrete" legate de sustragerea roadelor date de pomii fructiferi din gradinile vecinilor moracanosi.

Era micul meu colt de Paradis unde simteam ca inteleg in ignoranta mea juvenila acel concept in cautarea caruia s-au plans atatea picaturi de sange, acea sfera a notiunii indispensabile tuturor fiintelor vii, ghemuita atat de frumos in simplitatea cuvantului "libertate".

Regret acum ca-i doar un episod, doar o vacanta, doar odata si-mi tot gust intrebarile "De ce nu m-am mai dus???"; "Ce m-a oprit???"; "De ce am fost doar odata, daca mi-a placut atat de mult???", dar asta s-a intamplat demult si nu-mi pot aminti, nu pot gasi raspuns, macar am fost, macar pot pune in rama portretul pictat in amintiri a ceea ce am fost odata si totusi multumesc satanii mei ca ati fost candva ingeri si-am simtit dulceata Raiului. Si trezindu-ma din vis, realizez ca traiesc nostalgic doar din rani de Paradis, iar veacul nu-mi va da in veci prilejul de a gasi in fericire bis, raman doar pradatorul a ceea ce-am avut si ce-am omis traidu-mi viata doar din doze de catharsis.

La porti frante-n Paradis by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Lumi Paralele

2008-08-11T22:20:00.008+03:00

Lumi paralele

de Paul V. Black

Parca trec milenii si se preling pe poteca veche, incercand in disperare sa gaseasca un bordel de voiosie din veacul de demult, pe chipul palid ce le adapostea cu indiferenta din totdeauna.

Se stinge rasaritul...si apusul...si tot. Parfum de roze sechestrat in parfumul ei, in privirea ei de fecioara trucata, iluzie de sticla si-s sceptic si imun.

-Ai sa ma lasi sa mor, sa sting sclipirea nenascuta? o intreb in caldul tonului nedumerit

-Ai sa ma lasi sa plec, sa-tzi schimb graiul in tacere, s-ascult dorinta ta umila?

-Nu stiu...

-Nu sti, sau doar nu vrei sa te faci vinovat? S-ai luxul expresiei "asa a fost sa fie" si sa ma lasi sa plec?

-Esti floare fara asemanare, parfum de inger si de drac, esti dascal pentru lumea intreaga, femeia cea dintai, de ce ti-e frica sa ma lasi? S-abandonezi un muritor?

-Daca te las, tu piei definitiv, n-ai oameni sa te tina in loc, nici amintiri, nimic, doar clopot.

-Doar pleaca si ia cu tine tot, ia si trecut, ia si prezent, si-un viitor fara noroc. Ia tot ce-as fi putut sa fiu, ia tot, si lasa-mi doar sicriu.

Si a plecat viata, a ascultat indemnul meu...

Sa stingi fericirea inainte de-a se naste, sa stingi eternul inainte de-a fi atins, sa stingi oroarea, inainte de a deveni oroare, s-au stins cu toate ca o tigara dintr-un pachet neterminat...

Lumi Paralele by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Cu Viaţa la o bere

2008-08-11T22:19:00.008+03:00

Cu Viaţa la o bere

de Paul V. Black

Îmi băteau în uşă trădări, orori, câteva patimi şi fobii. Voiau să mă pregătească pentru viaţă, ori moarte ori... nu mai ştiu şi n-am dispoziţia necesară, le las să aştepte în sufragerie şi eu aştep să aştept să nu mai aştept ce aştept de la mine... ori de la alţii... ori de la viaţă, că o tot aştept de-o viaţă şi spune c-are treabă ori nu-i momentul ca-ntr-o relaţie cu o virgină, fel şi fel de scuză prost fondată pe-o fundaţie de mărăcini. Îi spun că mă întâlnesc la colţ cu moartea să dăm colţu’ ca să bem o bere de după colţ, dar n-are grijă, ştie ea bine ce ştie, căci moartea-i scumpă, lux, o damă rară, văduvă de cianură să o sorbi doar din priviri, iar eu sunt lefter ca Popescu lui Caragiale şi bine scria „Eu cu cine votez ?”; ce ar trebui să aleg ? Aleg să aleg ce cred că-i bine să aleg indiferent de consecinţe.

Se făcea că am ajuns la un bal mortuar, şi cum şi când? Se făcea că am ajuns să ajung fără a şti cum am ajuns aici şi se dansa un tango violent, dansez lasciv sub un vals de buze moi cu vreo 2-3 dame de companie să-mi ţină companie, încă vreo 3 drame şi o tragedie, cucerite fără voie ori voia lor, ci voia vinului din ele şi absintul ieftin din mine.

Aşteptând viaţa o viaţă întreagă fără strop de rezultat, am uitat să trăiesc, trebuie să trăiesc, trebuie să petrec că-s încă în viaţă şi am timp să trăiesc, plec, să-mi beau paharul cu otravă.

Cu Viaţa la o bere by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Dulce Românie

2008-08-11T22:18:00.011+03:00

Dulce Romanie

de Paul V. Black

Dulce Românie, copil din flori şi calendar de ironii, etern pion de sacrificiu..., îmi provoci dezgust şi diabet intelectual. Eşti slabă, o sclavă pentru lumea-ntreagă, patrie de anafabeţi şi xerox-uri defecte, naşti genii, te reneagă, naşti oameni, te umilesc, naşti câini, îţi muşcă mâna-ntregă, eşti mamă de mahala, periferia din Balcani.

Ai avut opere de marcă, dar n-ai ştiut să le-nfloreşti sclipirea, ai avut opere mizere, cu praf şi muştele ce le-nconjoară, cu sate vechi, gândire îngustă, le-ai ridicat cât celelalte.

Ţi-aş da lumea la picioare, dar ai călca-o-n lung şi-n lat, ţi-aş da armate şi armament să frângă orice pol opus, dar ţi-ai irosi soldaţii în strâmtori şi obedienţă oarbă, s-a prăpădit şi a murit ce-ai fost odată. Ţi-aş da avere şi grandoare, onoare şi prestigiu, le-ai mâzgăli, s-ar ofili şi ar muri şi ele. Ţi-aş da împlinirea viselor, cu tot ce poate fi, ai adormi din nou, tu, patrie neghioabă, tu, patrie de sticlă, glumă de monden, eşti slabă.

Nu gust ingratitudine şi nu-s un dezertor, visător din fire, cred încă în ce ai fost odată. Încă simt mândrie în piept, încă îţi simt lupta eternă, încă simt scuipatul sorţii cum se întipăreşte în epidermă.

Tu...dulce Românie..., eşti doar un copil batjocorit de soartă..., nu te reneg, sunt mândru că sunt copilul tău...şi voi frânge uniforma murdară ce te-au obligat s-o-mbraci.

Dulce Romanie by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

În vara lui Decembrie

2008-08-11T21:46:00.019+03:00

de Paul V. Black

Era una din acele seri anoste în care nici o ţigară nu poate calma ce porţi în tine şi totuşi ai prea puţine. Era mai uşor acum 2 ore, dar e inevitabil, inevitabil ca fluxul şi refluxul, singur între aceeaşi 4 pereţi, doar tu şi ele, tu şi gândurile tale, tortură mentală, masochism sentimental. E doar o femeie, mă doare, dar n-am să plâng după ceva efemer şi schimbător ca zilele în răscrucea anotimpurilor, oricât de întreg, oricât de plin m-a făcut să mă simt, oricât de greu ar fi de găsit iar aşa o perlă rară a mării umane în care prea puţini ştiu să-noate, nu-mi mai stă în fire demult să plâng, e doar un gând în plus, un gând de care n-am nevoie acum, un gând prea uşor de pus în gratii şi l-am şters. Nu, nostalgia acestei nopţi nu se rezumă la o femeie, se rezumă la paradoxul propriei trăiri. O pată pe trecutul meu, o pată pentru petrecutul meu, ce eram... ce sunt.. cine sunt?

Atâtea pierderi, atâtea eşecuri emoţionale, atâtea am provocat, atâtea s-au întors să-şi sărute tatăl, să-mi simt creaţiile înzecite. Ironic parcă, îngerii înfig pumnalul cel mai adânc, iar noi suntem creştini fanatici. Cine sunt? Ce sunt acum? Sunt un om, sunt un luptător ce poartă sabie şi scuturi, gata să-şi frângă orice urmă de compasiune, gata să stârpească orice sentiment de ataşare, pentru a nu lăsa nimic să treacă de scuturi să-i simtă slăbiciunea, fiinţa fragilă, dar unele lucruri sunt peste potenţa noastră şi stârpim ce ne-am propus doar după ce-şi imprimă cicatrici în cicatricile noastre.

Suntem iraţionali în raţionamentul nostru, căci adesea simţirii îi lipseşte raţiunea, iar omul este cel mai letal animal social, posesor al darului raţional. Oare disecând o entitate am putea stabili norme şi operaţii de chirurgie metafizică pentru un remediu cardiologic al unei „inimi frânte”, pentru îndepărtarea tumorii unei dezamăgiri, pentru vindecarea rănilor permanent deschise? Ar fi oare posibilă chirurgia estetică? Am putea resuscita un ego? Anatomie sentimentală.

Mi s-au terminat ţigările, am plecat, am mai luat un pachet şi am mai aprins o ţigară, mă ajută să gândesc, să mă calmez. Mi-am spus că în viaţă nu trebuie să ai regrete, ci doar să înveţi din tot ceea ce destinul aruncă meschin spre tine. Şi am învăţat, am învăţat cum e sa pierzi tot ceea ce ai mai drag într-o singură zi, tot ceea ce te face să te simţi viu, tot ceea ce îţi dădea un motiv semnificativ să nu renunţi niciodată la darul vieţii, toată munca, speranţele şi visele acumulate, risipite într-o singură zi prelungită în altele de incertitudine. Am învăţat cum să trăiesc fără vlagă, am învăţat cum să zâmbesc pentru lucruri infime, am învăţat să zâmbesc fără simţire, am învăţat să trăiesc în umbra celor ce primesc şi se bucură de ceea ce mie mi-a fost interzis. Am învăţat să surâd şi să mă prefac neatis de pumnalele sorţii, de dragul altora, din nevoia de a nu fi slab, de fapt ...am învăţat să mor trăind printre cei vii...

Astăzi a murit un ego, a murit o parte din mine, parcă joc rolul principal într-o comedie neagră şi nu mă amuză rezultatul final, un thriller în care eu sunt victima şi ucigaşul reflexia oglinzii. Dar m-a învăţat multe înainte de decesul interior, m-a învăţat să lupt pentru un vis din toate forţele chiar dacă sunt doar o frunză contra vântului, un muritor sfidând destinul, visele sunt făcute pentru a fi transformate în realitate. Deşi am obosit şi soarta a ieşit mereu biruitoare, mi-am amintit cât de importantă este lupta, chiar dacă viaţa este un război continuu şi victoria noastră e doar o utopie, onoarea nu-mi permite să cedez, trebuie să lupt până la ultima suflare indiferent de statistici, căci omul a învins odată când a reuşit să zboare şi un om însemnă enorm, căci umanitatea nu este alcătuită din mulţimi, ci din un om, un altul, încă unul...etc. Şi poate cândva, zâmbind sincer voi putea trăi din nou şi-mi voi resuscita împăcat ego-ul pierdut.

Poate nu e înţeles optimismul meu ciudat, poate că mă ucide lent catharsisul acestei seri, poate e mai bine că sunt singur, poate că-s singurul meu interlocutor de care nu mă pot ascunde prin nici o faţadă... şi totuşi mă mint singur, dar nu mă cred, mă cunosc prea bine. Nu mai cred de mult în poveşti, nu mai cred în jurăminte şi promisiuni, am devenit un sceptic în ceea ce priveşte vraja simţirii. Atâtea păreri şi nimeni nu ştie cu adevărat ce e mai bine pentru tine, decât tu însuţi şi de multe ori te-nşeli, te-nşală simţurile. Dragostea are o definiţie, dar doar până o simţi, e ca un pact cu Mephistofel, nu le poţi avea pe toate, dar pentru un scurt timp ai lucruri ce le depăşesc înzecit, ai lumea, ai puterea de a modela întreaga vrajă a firii, ai puterea de a-l elibera pe Prometheu¸ ai puterea de a preschimba otrava-n vin de trandafiri, eşti infailibil în fragilitatea ta. Şi cum toate au un final, căci totu-i efemer, orice flacără se stinge, cea a Olimpului fiind doar o tristă utopie în umbra întunericului ce-a rămas ca amintire a divinului de-odinioară, acum doar eternitatea ororii. Dar totu-i relativ şi eternitatea devine doar un pas, pe care dacă-l trecem rămânem doar cu cicatricile şi cum toate au un mers aparte, un dans demonic iraţional, găsim pe altcineva şi se repetă istoria, sau devenim laşi, ne îndepărtăm, pierdem şi regretăm...ori ne încredem, dar ne păstrăm reci şi precauţi. Misoginismul sau mai bine zis, cuprinzând o sferă generală a acestei noţiuni, dispreţul făţă de un anumit sex şi bestiile în călduri în cele mai multe cazuri nu se nasc, sunt produsul finit al unei dezamăgiri sau sunt pur şi simplu dobândite prin experienţă, sunt adaosuri pe care cu toţii în o anumită măsură le avem în noi. Ciudat cum un singur sentiment banalizat şi comercializat în cel mai bolnav mod, e un factor atât de important în formarea noastră ca persoane, în maturizare, ciudat cum ne poate modela indiferent de tăria de caracter. Împinge simţirea în extreme, îmblânzeşte distanţa din noi ori ne transformă în ere glaciare în mişcare şi ironic în acest paradox sentimental, câteodată naşte ură. Nu, nu am vorbit despre femeie, aşa cum am spus, această seară nu se rezumă la o preznţă feminină, ci la gânduri şi trăiri.

Cu un dezgust colosal îmi mai aprind o ţigară, gândind la cei ce-au scris sau cei ce îmi vorbesc despre viaţă fără s-o trăiască, fără să-şi fi mânjit pantofii prin locurile prăfuite ce le-am umblat şi le-am iubit, fără să simtă în veci fiorii unor buze reci, fără să-mi ştie ochii sângerând, privind neputincios drame existenţiale, fără să-şi păteze pieptul strângând în braţe oameni putreziţi de păcate ce-n glasul meu dau sens expresiei „persoane dragi” şi chiar mai mult. Acum... de aici, de jos se vede diferit, peniţa-i electronică şi ne citim poeţii-n boxe, luptăm s-avem lucruri ce altora li se par fireşti, banale şi ne e greu să mai zâmbim, căci ignoranţa-i fericire pură şi suntem mulţi pătaţi, suntem unele din acele flori ce înfloresc printre gunoaie.

S-a terminat şi acest pachet de ţigări, sunt obosit şi mă dor cicatricile...poate ar fi mai bine să adorm...mâine mai trebuie să mai îngrop pe cineva în trecut şi să îmi reiau locul în batalion...viaţa-i un război din care n-ai unde te întoarce sau cui scrie...

În vara lui Decembrie by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.