Prolog
„Amurgul se opreşte,
Şi ne încearcă iară
Când un mister mai curge,
Şi cerul se destramă
Se oglindesc şi stele,
Pictând destinu-n cuget,
Şi timpul le zâmbeşte,
Plecându-şi iară clipa
Intensă e trăirea,
Şi empirismul ei,
Este regatul nostru,
Noi suntem devenirea.”
Răscrucea anotimpurilor
Pluteau peste văzduh în sfera lor senină, peste apusul timpului trecut şi dincolo de limitele ce le slăveau cândva. Doi îndrăgostiţi în climaxul trăirii acestei emoţii, atât de false în general şi atât de pură în împlinirea ei. Se scurgeau unul într-altul ca două pleoape în senin, cum li se scurgeau sudori pe lângă zâmbetele lor de acum, munciseră, ca doi fierari ologi, străini de dezertare, pentru aceste coliere oneste, ce astazi le împodobeau chipul şi simţirea. Erau... ca doi boboci de primavară.
Sosise Victor.
Augustus îi privea, cu nonşalanţa lui eternă, cu ochii săi, atât de goi, răceala sa, ce-i decora postura.
„ Au răsărit bobocii.”
„Se numesc Iosif şi Elena.” îi răspunse Victor, care abia-i păşi în cameră, şi-i animă vlăstarii uscaţi din pragul uşii.
„ Vor ofili şi ei.” răspunse Augustus
„ Probabil...”
„ E libertatea lor să aleagă ce doresc.”
„Noi influenţăm mii de destine Augustus, nu te opri la două flori! Avem câmpii prea vaste-n faţă, avem şi ploi, şi mii de nori. Iar viaţa lor, e doar a lor, se au în grijă doar pe ei şi scopul lor, iar noi să le creem condiţii.”
„ Dar nu uita „de ce”-ul, frate dragă.”
„ Întru adevăr.” încheie Victor conversaţia şi privi spre îndrăgostiţi, înflorindu-le visarea.
Augustus ştia ce timp era şi îşi retrase prezenţa din altar, ca un actor ce-şi încheiase rolul, lăsându-şi astfel fratele să-şi intre în scena, răsprind întreaga lume.
Aceasta-i vraja firii, ciclul etern şi datoria lor dintotdeauna.
Se auzeau mii de vieţi izbucnind în euforii, în surâsuri sincere şi sufluri de uşurare, toată recunoştiinţa lor faţă de Victor, faţă de prezenţa, căldura şi grija lui specifică, atât de distantă şi nepăsătoare, şi totuşi atât de aproape. Era zeul aleilor de primăvară, al naşterii, renaşterii, al noilor începuturi, răsăritul erelor, întotdeauna apreciat şi savurat la densităţi celeste. Pe când Augustus toamna lor, apusul tuturor, temut, adesea nedorit şi prost interpretat, deşi şi grija lui era la fel ca a lui Victor, căldura sa, la fel de densă, era ceva pierdut în aparenţe, de perspective superficiale, un altceva privit greşit, privit pripit.
Dar nu-i păsa, în fond şi în drept era libertatea lor să creadă ce doresc despre orice, să-i dea ce etichete vor, el îşi urma menirea şi le primea cu nonşalanţă, sunt minţi, atât de puerile.
Îşi drese vesta arămie, şi ceasul său de buzunar, îşi aranjă atent părul de un negru imaculat ca bezna nopţilor nefaste, şi păşi în ceea ce părea a fi un nor de incertitudini.
Se afla acum într-o cameră de zi, frumos decorată cu picturi renascentiste şi fel şi fel de flori, care mai de care, mai armonioase în simţul olfactiv. Privea atent la ceainicul pregătit pe masa de lângă fereastră, cand o voce, uşor timidă, într-o fineţe , parcă de vals şoptit, îl întrebă:
„ Vrei să rămâi la ceai? Sunt singură aici, iar până se întorc, toamna va fi deja sosită.”
Ceea ce îl privea acum, era de o splendoare rară. O femeie atât de fină, desprinsă parcă din cele mai aprigi catrane, ca fluviul de suspine dintr-un munte de durere, înflorită în piscul cel mai înalt din masivul de regrete.
„ Doar până vine toamna.” răspunse el ca un adolescent izbit de viaţă
„ Dar uite cum mă arunc în coversaţie şi-mi uit şi manierele. Aurora-i numele ce îmi îmbracă fiinţa. Tu eşti...?” reveni ea, scuzându-se elegant
„ Eu sunt Augustus. Sunt începutul lui „a fost odată”, viaţa din natura moartă, lăsând în urmă iarna toată.”
Sosise Victor.
Augustus îi privea, cu nonşalanţa lui eternă, cu ochii săi, atât de goi, răceala sa, ce-i decora postura.
„ Au răsărit bobocii.”
„Se numesc Iosif şi Elena.” îi răspunse Victor, care abia-i păşi în cameră, şi-i animă vlăstarii uscaţi din pragul uşii.
„ Vor ofili şi ei.” răspunse Augustus
„ Probabil...”
„ E libertatea lor să aleagă ce doresc.”
„Noi influenţăm mii de destine Augustus, nu te opri la două flori! Avem câmpii prea vaste-n faţă, avem şi ploi, şi mii de nori. Iar viaţa lor, e doar a lor, se au în grijă doar pe ei şi scopul lor, iar noi să le creem condiţii.”
„ Dar nu uita „de ce”-ul, frate dragă.”
„ Întru adevăr.” încheie Victor conversaţia şi privi spre îndrăgostiţi, înflorindu-le visarea.
Augustus ştia ce timp era şi îşi retrase prezenţa din altar, ca un actor ce-şi încheiase rolul, lăsându-şi astfel fratele să-şi intre în scena, răsprind întreaga lume.
Aceasta-i vraja firii, ciclul etern şi datoria lor dintotdeauna.
Se auzeau mii de vieţi izbucnind în euforii, în surâsuri sincere şi sufluri de uşurare, toată recunoştiinţa lor faţă de Victor, faţă de prezenţa, căldura şi grija lui specifică, atât de distantă şi nepăsătoare, şi totuşi atât de aproape. Era zeul aleilor de primăvară, al naşterii, renaşterii, al noilor începuturi, răsăritul erelor, întotdeauna apreciat şi savurat la densităţi celeste. Pe când Augustus toamna lor, apusul tuturor, temut, adesea nedorit şi prost interpretat, deşi şi grija lui era la fel ca a lui Victor, căldura sa, la fel de densă, era ceva pierdut în aparenţe, de perspective superficiale, un altceva privit greşit, privit pripit.
Dar nu-i păsa, în fond şi în drept era libertatea lor să creadă ce doresc despre orice, să-i dea ce etichete vor, el îşi urma menirea şi le primea cu nonşalanţă, sunt minţi, atât de puerile.
Îşi drese vesta arămie, şi ceasul său de buzunar, îşi aranjă atent părul de un negru imaculat ca bezna nopţilor nefaste, şi păşi în ceea ce părea a fi un nor de incertitudini.
Se afla acum într-o cameră de zi, frumos decorată cu picturi renascentiste şi fel şi fel de flori, care mai de care, mai armonioase în simţul olfactiv. Privea atent la ceainicul pregătit pe masa de lângă fereastră, cand o voce, uşor timidă, într-o fineţe , parcă de vals şoptit, îl întrebă:
„ Vrei să rămâi la ceai? Sunt singură aici, iar până se întorc, toamna va fi deja sosită.”
Ceea ce îl privea acum, era de o splendoare rară. O femeie atât de fină, desprinsă parcă din cele mai aprigi catrane, ca fluviul de suspine dintr-un munte de durere, înflorită în piscul cel mai înalt din masivul de regrete.
„ Doar până vine toamna.” răspunse el ca un adolescent izbit de viaţă
„ Dar uite cum mă arunc în coversaţie şi-mi uit şi manierele. Aurora-i numele ce îmi îmbracă fiinţa. Tu eşti...?” reveni ea, scuzându-se elegant
„ Eu sunt Augustus. Sunt începutul lui „a fost odată”, viaţa din natura moartă, lăsând în urmă iarna toată.”
Demiurgul
„ Plângeu cocorii în văzduh, sub arşiţa de vară, plângeau şi florile din câmp, vărsând, aroma lor uşoară.
Plângea şi marea toată, sub orizont deschis, plângeau şi visele-n catarg, închise-n Paradis.
Augustus nu clintea.
Cerşeau cu toţii toamnă, cerşeau să vină iar, epoca lor de aur, cerşea acum final.
Un drum e o splendoare, închisă între poli, orice final, un început, acum totul stagna.
Augustus nu clintea.
Ce bun au toate acum? Nimic nu evolua. Epoca lor de aur, la ce le mai servea? Finalu-i de esenţă, aduce cote noi, încheie o învăţătură, sădeşte altele noi. El naşte întregirea, deşi-i nostalgic parcă, diferă perspectiva.
Tânjeau cu toţii acum necesitatea sa.
Augustus nu clintea.”
Plângea şi marea toată, sub orizont deschis, plângeau şi visele-n catarg, închise-n Paradis.
Augustus nu clintea.
Cerşeau cu toţii toamnă, cerşeau să vină iar, epoca lor de aur, cerşea acum final.
Un drum e o splendoare, închisă între poli, orice final, un început, acum totul stagna.
Augustus nu clintea.
Ce bun au toate acum? Nimic nu evolua. Epoca lor de aur, la ce le mai servea? Finalu-i de esenţă, aduce cote noi, încheie o învăţătură, sădeşte altele noi. El naşte întregirea, deşi-i nostalgic parcă, diferă perspectiva.
Tânjeau cu toţii acum necesitatea sa.
Augustus nu clintea.”
Fragment din
Jurnalul lui Victor
Conacul cenuşiu plutea în amor tăcut, ca un decor rustic, în estetica uşor extravagantă a plagiatului şi excentricului artist plastic primordial, caracterizat prin simplitatea complexităţii tehnicii sale, pe care noi, în limitarea propriei percepţii, l-am întemniţat, atât de ignoranţi, în parţialitatea şi banalitatea cuvântului „natură”.
Pe alocuri, versanţi înalţi zgâriau celestul, împodobind priveliştea călătorului nostru.
Călca poteca în picioare cum au călcat şi anii în dânsul, cum l-au pătat cu barba sură şi zăpada dintre fire.
Un almanah de empirism, un ocean de înţelepciune.
În final, încetini pasul şi se opri în dreptul unei culmi abrupte, ce sfâşia privirea-ntr-un colos montan. De aici se putea vedea întreaga aşezare a moşiei conacului, cu toate satele din împrejur.
Acesta era locul. Şi spre satisfacţia proprie, ajunsese chiar mai devreme decât se aşteptase. Zâmbi larg şi se aşeză, urmărindu-i din priviri pe cei doi tineri aflaţi pe aleea de castani ce conducea spre porţile din est.
„ ...când îţi pui o dorinţă Universului, acesta ţi-o împlineşte. Indiferent de cerinţă, este nevoie numai de atenţie şi deschidere, căci adesea dorinţa prinde contur distinct faţă de percepţia noastră imaginară.
Este întru adevăr, ceea ce am cerut şi sunt întru adevăr ceea ce a cerut, deşi poate încă nu înţelege.” grăia calm unul dintre tineri în timp ce-şi aprindea ţigara
„ Augustus, frate drag, avem trecut gătit de experienţe largi, avem cunoaşteri ce-ar frânge orizontul în infinituri, avem mii de... „
„ ...destine-n veghe. Avem cunoaşteri atât de vaste, şi ştim nimic.” întrerupse Augustus discursul fratelui său, într-o voce de surdină ce-i demasca melancolia
„Iluziile te prind.” reveni Victor
„Oare?”
„ Nu te iubeşte. Ce simte, ea simte pentru el. Poţi preschimba otrava-n vin, să schimbi întreaga vrajă a firii, să-i dai în dar un paradis, ea tot pe el îl va râvni.” replică vocea gravă din toracele lui Victor
„ E doar confuză. Cu ghearele-n trecut, ne pierdem viitorul.”
„Eşti foarte încrezător. Dar acesta-i doar subiectivismul tău, nu încerca să i-l impui. Aveţi poteci din alt vlăstar, sunt drumuri diferite.”
„ Poate ca da, dar nu-i o certitudine, căci nu mă închid în ea. Nu vreau să îi impun nimic, nu-s vre-un erou care-i îmbălsămează karma, nu sunt salvarea din final.
Nu ştiu la ce să mă aştept, la fel sunt de confuz şi eu, ştiu doar că trebuie să curg aici, ştiu doar că am nevoie. Doar e ce am cerut.” replică Augustus pe un ton la fel de calm ca şi până acum
„ O iubeşti?”
„ Aş putea. Aş vrea. Amar păcat, că nu toţi ştim, că posedăm capacitatea să alegem ce iubim, şi ne pripim, la cea dintâi cântare, cu sunet lin de îmbălsămare, cântânt frenetici, oribi de mare, pierduţi in prolog.”
„ Augustus, te rog... lasă toamna să curgă. Întreaga lume îţi zbiară în creştet, cerşind-o ca pe sărutul cel mai dulce, din finalul unui vals. E doar o floare, Augustus, nu te opri doar pentru atât. „
„ Toamna o va ofili.”
„ E legea firii. Nu poţi rămâne aici etern.”
„ Întru adevăr.”
„ Doar nu vrei să o înfloreşti, când tu eşti ofilirea toată?
Nu ţi-e menirea ce ai ales-o când am pornit grăbiţi pe drum. Asta aş putea doar eu, e jocul meu, aceasta mi-e cântarea, tu nu şti cum, aceasta-i legea firii.
Spune-mi şi-i voi purta de grijă, va înflori cât alte mii, va răsării şi printre stânci, va fi splendoarea din splendoare.
Tu doar dă-i lumii toamnă, dă-i nota de final.”
„ Ştii Victor... probabil am devenit zei, înainte de a învăţa să fim oameni, sau poate doar, am uitat, undeva, pierduţi pe drum, rătăciţi de propriul ego.”
Tăcere.
„ Şi toate acestea pentru ce, Augustus?
Pentru o femeie?
Pentru o gamă de impresii şi-un set de culori frumoase?
Pentru un vis fantasmagoric?
Sau, pentru un joc de copii?”
„ Pentru că-mi plac poveştile frumoase.” spuse Augustus şi se îndreptă spre sera conacului, păşind cu nonşalanţa sa eternă, postura-i rece ca o stancă, zâmbind mai sincer decât moartea.
Călătorul nostru, cu ochi pictaţi doar in trăire, spectator participant la întreaga scenă, se ridică şi cuvântă:
„ Mă poartă carnea aceasta. Am fost şi sunt şi voi mai fi, şi-un muritor, şi-ntregul, şi nimic din tot ce ştii. Nihilus sunt, Augustus, nimicul e ceva. Sunt demiurgul însuşi.”
Grăiau cu dânsul toate, versanţi înalţi şi iarba toată, toţi muritorii din împrejur, poteci întregi şi carnea însăşi, şi aer şi răcoarea, şi-ntreaga fiinţă a lui Augustus, întreaga lume ce-o ştia, cu tot ce mai purta imaginaţia.
Grăia totul din nimic, nimicul îmbrăcat de toate.
„ Augustus, aruncă toamna lor, şi joacă toamna ta.”
Augustus se-nălţa.
Pe alocuri, versanţi înalţi zgâriau celestul, împodobind priveliştea călătorului nostru.
Călca poteca în picioare cum au călcat şi anii în dânsul, cum l-au pătat cu barba sură şi zăpada dintre fire.
Un almanah de empirism, un ocean de înţelepciune.
În final, încetini pasul şi se opri în dreptul unei culmi abrupte, ce sfâşia privirea-ntr-un colos montan. De aici se putea vedea întreaga aşezare a moşiei conacului, cu toate satele din împrejur.
Acesta era locul. Şi spre satisfacţia proprie, ajunsese chiar mai devreme decât se aşteptase. Zâmbi larg şi se aşeză, urmărindu-i din priviri pe cei doi tineri aflaţi pe aleea de castani ce conducea spre porţile din est.
„ ...când îţi pui o dorinţă Universului, acesta ţi-o împlineşte. Indiferent de cerinţă, este nevoie numai de atenţie şi deschidere, căci adesea dorinţa prinde contur distinct faţă de percepţia noastră imaginară.
Este întru adevăr, ceea ce am cerut şi sunt întru adevăr ceea ce a cerut, deşi poate încă nu înţelege.” grăia calm unul dintre tineri în timp ce-şi aprindea ţigara
„ Augustus, frate drag, avem trecut gătit de experienţe largi, avem cunoaşteri ce-ar frânge orizontul în infinituri, avem mii de... „
„ ...destine-n veghe. Avem cunoaşteri atât de vaste, şi ştim nimic.” întrerupse Augustus discursul fratelui său, într-o voce de surdină ce-i demasca melancolia
„Iluziile te prind.” reveni Victor
„Oare?”
„ Nu te iubeşte. Ce simte, ea simte pentru el. Poţi preschimba otrava-n vin, să schimbi întreaga vrajă a firii, să-i dai în dar un paradis, ea tot pe el îl va râvni.” replică vocea gravă din toracele lui Victor
„ E doar confuză. Cu ghearele-n trecut, ne pierdem viitorul.”
„Eşti foarte încrezător. Dar acesta-i doar subiectivismul tău, nu încerca să i-l impui. Aveţi poteci din alt vlăstar, sunt drumuri diferite.”
„ Poate ca da, dar nu-i o certitudine, căci nu mă închid în ea. Nu vreau să îi impun nimic, nu-s vre-un erou care-i îmbălsămează karma, nu sunt salvarea din final.
Nu ştiu la ce să mă aştept, la fel sunt de confuz şi eu, ştiu doar că trebuie să curg aici, ştiu doar că am nevoie. Doar e ce am cerut.” replică Augustus pe un ton la fel de calm ca şi până acum
„ O iubeşti?”
„ Aş putea. Aş vrea. Amar păcat, că nu toţi ştim, că posedăm capacitatea să alegem ce iubim, şi ne pripim, la cea dintâi cântare, cu sunet lin de îmbălsămare, cântânt frenetici, oribi de mare, pierduţi in prolog.”
„ Augustus, te rog... lasă toamna să curgă. Întreaga lume îţi zbiară în creştet, cerşind-o ca pe sărutul cel mai dulce, din finalul unui vals. E doar o floare, Augustus, nu te opri doar pentru atât. „
„ Toamna o va ofili.”
„ E legea firii. Nu poţi rămâne aici etern.”
„ Întru adevăr.”
„ Doar nu vrei să o înfloreşti, când tu eşti ofilirea toată?
Nu ţi-e menirea ce ai ales-o când am pornit grăbiţi pe drum. Asta aş putea doar eu, e jocul meu, aceasta mi-e cântarea, tu nu şti cum, aceasta-i legea firii.
Spune-mi şi-i voi purta de grijă, va înflori cât alte mii, va răsării şi printre stânci, va fi splendoarea din splendoare.
Tu doar dă-i lumii toamnă, dă-i nota de final.”
„ Ştii Victor... probabil am devenit zei, înainte de a învăţa să fim oameni, sau poate doar, am uitat, undeva, pierduţi pe drum, rătăciţi de propriul ego.”
Tăcere.
„ Şi toate acestea pentru ce, Augustus?
Pentru o femeie?
Pentru o gamă de impresii şi-un set de culori frumoase?
Pentru un vis fantasmagoric?
Sau, pentru un joc de copii?”
„ Pentru că-mi plac poveştile frumoase.” spuse Augustus şi se îndreptă spre sera conacului, păşind cu nonşalanţa sa eternă, postura-i rece ca o stancă, zâmbind mai sincer decât moartea.
Călătorul nostru, cu ochi pictaţi doar in trăire, spectator participant la întreaga scenă, se ridică şi cuvântă:
„ Mă poartă carnea aceasta. Am fost şi sunt şi voi mai fi, şi-un muritor, şi-ntregul, şi nimic din tot ce ştii. Nihilus sunt, Augustus, nimicul e ceva. Sunt demiurgul însuşi.”
Grăiau cu dânsul toate, versanţi înalţi şi iarba toată, toţi muritorii din împrejur, poteci întregi şi carnea însăşi, şi aer şi răcoarea, şi-ntreaga fiinţă a lui Augustus, întreaga lume ce-o ştia, cu tot ce mai purta imaginaţia.
Grăia totul din nimic, nimicul îmbrăcat de toate.
„ Augustus, aruncă toamna lor, şi joacă toamna ta.”
Augustus se-nălţa.
Toamna
„ Toamna. Ce ştiţi voi despre Toamnă? Ce perspectivă vă îmbată gândurile? Din ce variabile vă e ţesută perspectiva?
Sub fiinţa mea, e ca un nor de viaţă nouă, care-şi descarcă ploaia, păstrând în taină curcubeul, acea surpriză de final.
Am cunoscut Toamna. Am simţit-o. O iubesc.
M-a îmbrăcat în altă viaţă, cu alţi ochi şi altă simţire, într-o splendoare de cristal, sau...poate... doar m-a dezvelit de voal, să îmbrac tot ce defapt eram, descoperind tot începutul la final.
M-a învăţat să învăţ tot ce uitam, sau renegam, tot ce simţeam şi nu ştiam, să port în mine, un dans de curcubeu, să port în mine, dansul meu.
Nu ştiţi nimic despre Toamnă. Nu sunt cuvinte s-o compună. Şi nici acorduri de vioară, nici un pian nu-i poate spune, mireasma ei amară.”
Sub fiinţa mea, e ca un nor de viaţă nouă, care-şi descarcă ploaia, păstrând în taină curcubeul, acea surpriză de final.
Am cunoscut Toamna. Am simţit-o. O iubesc.
M-a îmbrăcat în altă viaţă, cu alţi ochi şi altă simţire, într-o splendoare de cristal, sau...poate... doar m-a dezvelit de voal, să îmbrac tot ce defapt eram, descoperind tot începutul la final.
M-a învăţat să învăţ tot ce uitam, sau renegam, tot ce simţeam şi nu ştiam, să port în mine, un dans de curcubeu, să port în mine, dansul meu.
Nu ştiţi nimic despre Toamnă. Nu sunt cuvinte s-o compună. Şi nici acorduri de vioară, nici un pian nu-i poate spune, mireasma ei amară.”
Fragment din
Jurnalul Aurorei
Sera purta lumini de dascăl muribund, prevestind prin palidul ascensiunii sale fataliste către sol, un astru nou, ce avea să lumineze, ecoul din scopul şi omul de demult.
Păşi Augustus printre umbre, păşi fără fior, cu nonşalanţa lui eternă, păşea, ca cel mai aprig vifor!
„ Augustus, zeu al aleilor de toamnă, apusul ce-a stagnat.
De ne serveşti tu nouă, prezenţa ta tăioasă, nu-i lumea ta aceasta, tu n-ai vlăstar aici.
Suntem cu toţii umbre, amintiri, regrete, nostalgii. Ăsta-i catranul ei, ne-a răsărit pe toţi când ce-a iubit cândva, a devenit pierdut.
Mai bine pieri şi tu, nu-i frânge amăgirea, alinul şi confortul ce-mbracă nostalgia” grăiau umbrele toate, prin cea ce glăsuia
„ Nu-mi cuvânta tu mie, tu grai de clopot muribund, nu-i glasul tău de ascultare, ci doar să-mi săvârşesc auzul.
N-am interes în lumea voastră, în cârdul vostru de apatie.
Voi sunteţi doar trecut, eu sunt prezent şi viitor.”
„ Augustus...”
„ ... întru adevăr, zeu al aleilor de toamnă, întreaga ofilire...”
„ Nu-i frânge amăgirea...” spuse într-o voce joasă
„ Şi aceasta-i toamna voastră!”
În clipa aceea, totul a prins apus, şi sera, şi amăgirea, şi umbrele ce-o decorau. Zburau pastele arămii, din frunze ofilite, petale veştejite, natura ostenită.
Nu-i loc să prinzi culoare în palidul nefast, nici vis fantasmagoric, s-aline ofilirea, asta-i arama rece ce răstigneşte-n creştet finalul ce porneşte încă din început.
Şi umbrele au căzut.
Curge acordul mut şi valsul de temut.
„ Cum poţi descrie toamna, când toamna e simţire?
Nu poţi descrie toamna, căci toamna e trăire.
Empirică şi individuală pentru fiecare entitate în parte, pentru fiecare atom, fiecare decor, fiecare infim fir de praf din vastul incomensurabil, reliefat prin existenţă.
Întru adevăr, cât de infimi suntem în infinitul acestui conglomerat de euri, emoţii, impulsuri, instincte, frustrări, introspecţii, manifestări, inhibiţii, ipocrizii, posibilităţi, probabilităţi şi iarăşi posibilităţi ce reprezintă întregul acelei reflexii dezarmante în punctul culminantului climatic confuz, tratat prin perfuzii de convingere absurdă în scopul unor certitudini incerte, când ne vedem nevoiţi în propriile mreje de a ne afirma existenţa. Acel „noi” pe care îl ştim, şi totuşi...parcă...ne e străin, acel „noi” cu care ne indentificăm doar ca afirmaţie, ca suprafaţă.
În definitiv, cum ne-am putea indentifica, cu ceva, ce în sine necesită indentificare? Cum am putea fi? Şi totuşi... suntem, obiectul de identificat şi identificatorul simultan. Păpuşar şi păpuşi într-un teatru de revistă improvizat, până la ieşirea din scenă.
Augustus, zeul al aleilor de toamnă, păpuşa lui Augustus şi Augustus sunt eu” grăi Augustus inimii sale cu o voce, pierdută în decenii, ce se reanima acum.
Păşea Augustus mai grăbit, păşea printre ruine.
Păşea să-i spintece trecutul, de nostalgie şi amăgire.
Cu nonşalanţa lui eternă, păşea ca vifor prin suspine.
Ea se ferea, pierdută în incert, când tot ce cunoştea odată, se prăpădea în juru-i lent. Confuză până-n carne, se abţinea, dar îl dorea şi se ascundea, nu de o lume, ci de propria-i conştiinţă, în propria-i sentinţă, confortul masochist.
Cine-i acest nefast brutal, să-i devasteze un fost contur?
De ce nu piere din decor, când ea-i serveşte doar catrane?
Nu ştie oare? Că-i doar otravă în adâncuri şi-un gust banal la suprafaţă?
De ce n-alege altă floare, ce i-ar atinge piscul?
Nu înţelege că o doare, pierdută între două chipuri?
De ce insistă apăsător?
De ce o doare acest fior?
„ Tu să n-ai teamă Aurora, eu sunt doar ploaie, curăţ tot, să-ţi las în urmă curcubeul, serenitatea din final. Dar ploaia doare, simpozion de dezbinare în carcere de carne, himera moara, căci ploaia e schimbare.
Trebuie să ucizi trecutul, ca sa răsari alte vlăstare, s-arunci tu pânzele murdare, în albul cel mai fin, ca să pictezi un viitor, de altă culoare, să poarte în el poteci din soare, serenitate şi visare.”
„ Dă-mi ochii tăi Augustus, şi aş alege altă floare, dă-mi ploaia ta să-i schimb decorul, unul ce-l merită deplin. Tu... meriţi mult mai mult, Augustus, iar eu sunt prea puţin, îmbrăţişări mai calde, când eu sunt doar venin, şi un surâs mai sincer, când eu sunt doar suspin.”
Vorba-l pătrunse brusc şi îi crestase cerul şi eterul şi flerul nonşalant se clătina prin ce-i grăia femeia.
Curgeau în palme vise calme şi ochi din alte sfere.
„ Ce ironie anostă. Prin tot ce-mi spune ea, ma îndrăgostesc mai aprig şi îmi încuie poarta. Ce grija-mi poartă....mie...de mă alungă în lunga depărtare, să-i dau uitării chipul şi să-mi găsesc alt soare. Copilă de mătase...copilă de mătase... copilă de mătase....” gândea Augustus zdruncinat.
Şi o fixă din ochi prinzându-i bustul fraged, grăindu-i cu căldură:
„ Facă-se voia ta, am să-ţi dispar din cale, scuipând întreg divinul, căci mi-e stagnare pură.
Tu să n-ai teamă, Aurora, te vei usca definitiv, acesta îmi este darul, o ofilire, mai sinceră ca viaţa în ceaţa deznădejdii. Şi poate în alte cadre ne-om încadra mai bine, povestea noastră-n doi, ce-ar fi putut sa fie. Dar ăsta-i viitor şi îl păstrăm incert, în voia întâmplării.”
Fătuca tremura.
„ Îţi dau în dar renaşterea, schimbarea.
Aceasta-i toamna lor.
Iar tu... eşti toamna mea!”
Sărutul se aprinse ca primordialitatea în cosmogonia recentului sfredelind, prin ofilire întreg fanatul perimat.
Privind-o-n bocet de apus, Augustus scurse clipa şi nonşalanţa lui eternă se sparse-n spasme similare.
Cădea în gol frenetic, abandonând celestul, spre trupul muritor dintr-un tartar terestru.
Simţi durere-n suflet şi dragoste şi ură, simţii simţirea-n sine, ca patimi de cianură, şi apoi... serenitate pură.
„ Ce ai ales Augustus?” întrebă demiurgul ca o trezire-n spirit
„ Am să decad în zenit.” răspunse muritorul, sculându-se subit
Păşi Augustus printre umbre, păşi fără fior, cu nonşalanţa lui eternă, păşea, ca cel mai aprig vifor!
„ Augustus, zeu al aleilor de toamnă, apusul ce-a stagnat.
De ne serveşti tu nouă, prezenţa ta tăioasă, nu-i lumea ta aceasta, tu n-ai vlăstar aici.
Suntem cu toţii umbre, amintiri, regrete, nostalgii. Ăsta-i catranul ei, ne-a răsărit pe toţi când ce-a iubit cândva, a devenit pierdut.
Mai bine pieri şi tu, nu-i frânge amăgirea, alinul şi confortul ce-mbracă nostalgia” grăiau umbrele toate, prin cea ce glăsuia
„ Nu-mi cuvânta tu mie, tu grai de clopot muribund, nu-i glasul tău de ascultare, ci doar să-mi săvârşesc auzul.
N-am interes în lumea voastră, în cârdul vostru de apatie.
Voi sunteţi doar trecut, eu sunt prezent şi viitor.”
„ Augustus...”
„ ... întru adevăr, zeu al aleilor de toamnă, întreaga ofilire...”
„ Nu-i frânge amăgirea...” spuse într-o voce joasă
„ Şi aceasta-i toamna voastră!”
În clipa aceea, totul a prins apus, şi sera, şi amăgirea, şi umbrele ce-o decorau. Zburau pastele arămii, din frunze ofilite, petale veştejite, natura ostenită.
Nu-i loc să prinzi culoare în palidul nefast, nici vis fantasmagoric, s-aline ofilirea, asta-i arama rece ce răstigneşte-n creştet finalul ce porneşte încă din început.
Şi umbrele au căzut.
Curge acordul mut şi valsul de temut.
„ Cum poţi descrie toamna, când toamna e simţire?
Nu poţi descrie toamna, căci toamna e trăire.
Empirică şi individuală pentru fiecare entitate în parte, pentru fiecare atom, fiecare decor, fiecare infim fir de praf din vastul incomensurabil, reliefat prin existenţă.
Întru adevăr, cât de infimi suntem în infinitul acestui conglomerat de euri, emoţii, impulsuri, instincte, frustrări, introspecţii, manifestări, inhibiţii, ipocrizii, posibilităţi, probabilităţi şi iarăşi posibilităţi ce reprezintă întregul acelei reflexii dezarmante în punctul culminantului climatic confuz, tratat prin perfuzii de convingere absurdă în scopul unor certitudini incerte, când ne vedem nevoiţi în propriile mreje de a ne afirma existenţa. Acel „noi” pe care îl ştim, şi totuşi...parcă...ne e străin, acel „noi” cu care ne indentificăm doar ca afirmaţie, ca suprafaţă.
În definitiv, cum ne-am putea indentifica, cu ceva, ce în sine necesită indentificare? Cum am putea fi? Şi totuşi... suntem, obiectul de identificat şi identificatorul simultan. Păpuşar şi păpuşi într-un teatru de revistă improvizat, până la ieşirea din scenă.
Augustus, zeul al aleilor de toamnă, păpuşa lui Augustus şi Augustus sunt eu” grăi Augustus inimii sale cu o voce, pierdută în decenii, ce se reanima acum.
Păşea Augustus mai grăbit, păşea printre ruine.
Păşea să-i spintece trecutul, de nostalgie şi amăgire.
Cu nonşalanţa lui eternă, păşea ca vifor prin suspine.
Ea se ferea, pierdută în incert, când tot ce cunoştea odată, se prăpădea în juru-i lent. Confuză până-n carne, se abţinea, dar îl dorea şi se ascundea, nu de o lume, ci de propria-i conştiinţă, în propria-i sentinţă, confortul masochist.
Cine-i acest nefast brutal, să-i devasteze un fost contur?
De ce nu piere din decor, când ea-i serveşte doar catrane?
Nu ştie oare? Că-i doar otravă în adâncuri şi-un gust banal la suprafaţă?
De ce n-alege altă floare, ce i-ar atinge piscul?
Nu înţelege că o doare, pierdută între două chipuri?
De ce insistă apăsător?
De ce o doare acest fior?
„ Tu să n-ai teamă Aurora, eu sunt doar ploaie, curăţ tot, să-ţi las în urmă curcubeul, serenitatea din final. Dar ploaia doare, simpozion de dezbinare în carcere de carne, himera moara, căci ploaia e schimbare.
Trebuie să ucizi trecutul, ca sa răsari alte vlăstare, s-arunci tu pânzele murdare, în albul cel mai fin, ca să pictezi un viitor, de altă culoare, să poarte în el poteci din soare, serenitate şi visare.”
„ Dă-mi ochii tăi Augustus, şi aş alege altă floare, dă-mi ploaia ta să-i schimb decorul, unul ce-l merită deplin. Tu... meriţi mult mai mult, Augustus, iar eu sunt prea puţin, îmbrăţişări mai calde, când eu sunt doar venin, şi un surâs mai sincer, când eu sunt doar suspin.”
Vorba-l pătrunse brusc şi îi crestase cerul şi eterul şi flerul nonşalant se clătina prin ce-i grăia femeia.
Curgeau în palme vise calme şi ochi din alte sfere.
„ Ce ironie anostă. Prin tot ce-mi spune ea, ma îndrăgostesc mai aprig şi îmi încuie poarta. Ce grija-mi poartă....mie...de mă alungă în lunga depărtare, să-i dau uitării chipul şi să-mi găsesc alt soare. Copilă de mătase...copilă de mătase... copilă de mătase....” gândea Augustus zdruncinat.
Şi o fixă din ochi prinzându-i bustul fraged, grăindu-i cu căldură:
„ Facă-se voia ta, am să-ţi dispar din cale, scuipând întreg divinul, căci mi-e stagnare pură.
Tu să n-ai teamă, Aurora, te vei usca definitiv, acesta îmi este darul, o ofilire, mai sinceră ca viaţa în ceaţa deznădejdii. Şi poate în alte cadre ne-om încadra mai bine, povestea noastră-n doi, ce-ar fi putut sa fie. Dar ăsta-i viitor şi îl păstrăm incert, în voia întâmplării.”
Fătuca tremura.
„ Îţi dau în dar renaşterea, schimbarea.
Aceasta-i toamna lor.
Iar tu... eşti toamna mea!”
Sărutul se aprinse ca primordialitatea în cosmogonia recentului sfredelind, prin ofilire întreg fanatul perimat.
Privind-o-n bocet de apus, Augustus scurse clipa şi nonşalanţa lui eternă se sparse-n spasme similare.
Cădea în gol frenetic, abandonând celestul, spre trupul muritor dintr-un tartar terestru.
Simţi durere-n suflet şi dragoste şi ură, simţii simţirea-n sine, ca patimi de cianură, şi apoi... serenitate pură.
„ Ce ai ales Augustus?” întrebă demiurgul ca o trezire-n spirit
„ Am să decad în zenit.” răspunse muritorul, sculându-se subit
Augustus, zeul aleilor de toamnă by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.
