de Paul V. Black
Era una din acele seri anoste în care nici o ţigară nu poate calma ce porţi în tine şi totuşi ai prea puţine. Era mai uşor acum 2 ore, dar e inevitabil, inevitabil ca fluxul şi refluxul, singur între aceeaşi 4 pereţi, doar tu şi ele, tu şi gândurile tale, tortură mentală, masochism sentimental. E doar o femeie, mă doare, dar n-am să plâng după ceva efemer şi schimbător ca zilele în răscrucea anotimpurilor, oricât de întreg, oricât de plin m-a făcut să mă simt, oricât de greu ar fi de găsit iar aşa o perlă rară a mării umane în care prea puţini ştiu să-noate, nu-mi mai stă în fire demult să plâng, e doar un gând în plus, un gând de care n-am nevoie acum, un gând prea uşor de pus în gratii şi l-am şters. Nu, nostalgia acestei nopţi nu se rezumă la o femeie, se rezumă la paradoxul propriei trăiri. O pată pe trecutul meu, o pată pentru petrecutul meu, ce eram... ce sunt.. cine sunt?
Atâtea pierderi, atâtea eşecuri emoţionale, atâtea am provocat, atâtea s-au întors să-şi sărute tatăl, să-mi simt creaţiile înzecite. Ironic parcă, îngerii înfig pumnalul cel mai adânc, iar noi suntem creştini fanatici. Cine sunt? Ce sunt acum? Sunt un om, sunt un luptător ce poartă sabie şi scuturi, gata să-şi frângă orice urmă de compasiune, gata să stârpească orice sentiment de ataşare, pentru a nu lăsa nimic să treacă de scuturi să-i simtă slăbiciunea, fiinţa fragilă, dar unele lucruri sunt peste potenţa noastră şi stârpim ce ne-am propus doar după ce-şi imprimă cicatrici în cicatricile noastre.
Suntem iraţionali în raţionamentul nostru, căci adesea simţirii îi lipseşte raţiunea, iar omul este cel mai letal animal social, posesor al darului raţional. Oare disecând o entitate am putea stabili norme şi operaţii de chirurgie metafizică pentru un remediu cardiologic al unei „inimi frânte”, pentru îndepărtarea tumorii unei dezamăgiri, pentru vindecarea rănilor permanent deschise? Ar fi oare posibilă chirurgia estetică? Am putea resuscita un ego? Anatomie sentimentală.
Mi s-au terminat ţigările, am plecat, am mai luat un pachet şi am mai aprins o ţigară, mă ajută să gândesc, să mă calmez. Mi-am spus că în viaţă nu trebuie să ai regrete, ci doar să înveţi din tot ceea ce destinul aruncă meschin spre tine. Şi am învăţat, am învăţat cum e sa pierzi tot ceea ce ai mai drag într-o singură zi, tot ceea ce te face să te simţi viu, tot ceea ce îţi dădea un motiv semnificativ să nu renunţi niciodată la darul vieţii, toată munca, speranţele şi visele acumulate, risipite într-o singură zi prelungită în altele de incertitudine. Am învăţat cum să trăiesc fără vlagă, am învăţat cum să zâmbesc pentru lucruri infime, am învăţat să zâmbesc fără simţire, am învăţat să trăiesc în umbra celor ce primesc şi se bucură de ceea ce mie mi-a fost interzis. Am învăţat să surâd şi să mă prefac neatis de pumnalele sorţii, de dragul altora, din nevoia de a nu fi slab, de fapt ...am învăţat să mor trăind printre cei vii...
Astăzi a murit un ego, a murit o parte din mine, parcă joc rolul principal într-o comedie neagră şi nu mă amuză rezultatul final, un thriller în care eu sunt victima şi ucigaşul reflexia oglinzii. Dar m-a învăţat multe înainte de decesul interior, m-a învăţat să lupt pentru un vis din toate forţele chiar dacă sunt doar o frunză contra vântului, un muritor sfidând destinul, visele sunt făcute pentru a fi transformate în realitate. Deşi am obosit şi soarta a ieşit mereu biruitoare, mi-am amintit cât de importantă este lupta, chiar dacă viaţa este un război continuu şi victoria noastră e doar o utopie, onoarea nu-mi permite să cedez, trebuie să lupt până la ultima suflare indiferent de statistici, căci omul a învins odată când a reuşit să zboare şi un om însemnă enorm, căci umanitatea nu este alcătuită din mulţimi, ci din un om, un altul, încă unul...etc. Şi poate cândva, zâmbind sincer voi putea trăi din nou şi-mi voi resuscita împăcat ego-ul pierdut.
Poate nu e înţeles optimismul meu ciudat, poate că mă ucide lent catharsisul acestei seri, poate e mai bine că sunt singur, poate că-s singurul meu interlocutor de care nu mă pot ascunde prin nici o faţadă... şi totuşi mă mint singur, dar nu mă cred, mă cunosc prea bine. Nu mai cred de mult în poveşti, nu mai cred în jurăminte şi promisiuni, am devenit un sceptic în ceea ce priveşte vraja simţirii. Atâtea păreri şi nimeni nu ştie cu adevărat ce e mai bine pentru tine, decât tu însuţi şi de multe ori te-nşeli, te-nşală simţurile. Dragostea are o definiţie, dar doar până o simţi, e ca un pact cu Mephistofel, nu le poţi avea pe toate, dar pentru un scurt timp ai lucruri ce le depăşesc înzecit, ai lumea, ai puterea de a modela întreaga vrajă a firii, ai puterea de a-l elibera pe Prometheu¸ ai puterea de a preschimba otrava-n vin de trandafiri, eşti infailibil în fragilitatea ta. Şi cum toate au un final, căci totu-i efemer, orice flacără se stinge, cea a Olimpului fiind doar o tristă utopie în umbra întunericului ce-a rămas ca amintire a divinului de-odinioară, acum doar eternitatea ororii. Dar totu-i relativ şi eternitatea devine doar un pas, pe care dacă-l trecem rămânem doar cu cicatricile şi cum toate au un mers aparte, un dans demonic iraţional, găsim pe altcineva şi se repetă istoria, sau devenim laşi, ne îndepărtăm, pierdem şi regretăm...ori ne încredem, dar ne păstrăm reci şi precauţi. Misoginismul sau mai bine zis, cuprinzând o sferă generală a acestei noţiuni, dispreţul făţă de un anumit sex şi bestiile în călduri în cele mai multe cazuri nu se nasc, sunt produsul finit al unei dezamăgiri sau sunt pur şi simplu dobândite prin experienţă, sunt adaosuri pe care cu toţii în o anumită măsură le avem în noi. Ciudat cum un singur sentiment banalizat şi comercializat în cel mai bolnav mod, e un factor atât de important în formarea noastră ca persoane, în maturizare, ciudat cum ne poate modela indiferent de tăria de caracter. Împinge simţirea în extreme, îmblânzeşte distanţa din noi ori ne transformă în ere glaciare în mişcare şi ironic în acest paradox sentimental, câteodată naşte ură. Nu, nu am vorbit despre femeie, aşa cum am spus, această seară nu se rezumă la o preznţă feminină, ci la gânduri şi trăiri.
Cu un dezgust colosal îmi mai aprind o ţigară, gândind la cei ce-au scris sau cei ce îmi vorbesc despre viaţă fără s-o trăiască, fără să-şi fi mânjit pantofii prin locurile prăfuite ce le-am umblat şi le-am iubit, fără să simtă în veci fiorii unor buze reci, fără să-mi ştie ochii sângerând, privind neputincios drame existenţiale, fără să-şi păteze pieptul strângând în braţe oameni putreziţi de păcate ce-n glasul meu dau sens expresiei „persoane dragi” şi chiar mai mult. Acum... de aici, de jos se vede diferit, peniţa-i electronică şi ne citim poeţii-n boxe, luptăm s-avem lucruri ce altora li se par fireşti, banale şi ne e greu să mai zâmbim, căci ignoranţa-i fericire pură şi suntem mulţi pătaţi, suntem unele din acele flori ce înfloresc printre gunoaie.
S-a terminat şi acest pachet de ţigări, sunt obosit şi mă dor cicatricile...poate ar fi mai bine să adorm...mâine mai trebuie să mai îngrop pe cineva în trecut şi să îmi reiau locul în batalion...viaţa-i un război din care n-ai unde te întoarce sau cui scrie...
Atâtea pierderi, atâtea eşecuri emoţionale, atâtea am provocat, atâtea s-au întors să-şi sărute tatăl, să-mi simt creaţiile înzecite. Ironic parcă, îngerii înfig pumnalul cel mai adânc, iar noi suntem creştini fanatici. Cine sunt? Ce sunt acum? Sunt un om, sunt un luptător ce poartă sabie şi scuturi, gata să-şi frângă orice urmă de compasiune, gata să stârpească orice sentiment de ataşare, pentru a nu lăsa nimic să treacă de scuturi să-i simtă slăbiciunea, fiinţa fragilă, dar unele lucruri sunt peste potenţa noastră şi stârpim ce ne-am propus doar după ce-şi imprimă cicatrici în cicatricile noastre.
Suntem iraţionali în raţionamentul nostru, căci adesea simţirii îi lipseşte raţiunea, iar omul este cel mai letal animal social, posesor al darului raţional. Oare disecând o entitate am putea stabili norme şi operaţii de chirurgie metafizică pentru un remediu cardiologic al unei „inimi frânte”, pentru îndepărtarea tumorii unei dezamăgiri, pentru vindecarea rănilor permanent deschise? Ar fi oare posibilă chirurgia estetică? Am putea resuscita un ego? Anatomie sentimentală.
Mi s-au terminat ţigările, am plecat, am mai luat un pachet şi am mai aprins o ţigară, mă ajută să gândesc, să mă calmez. Mi-am spus că în viaţă nu trebuie să ai regrete, ci doar să înveţi din tot ceea ce destinul aruncă meschin spre tine. Şi am învăţat, am învăţat cum e sa pierzi tot ceea ce ai mai drag într-o singură zi, tot ceea ce te face să te simţi viu, tot ceea ce îţi dădea un motiv semnificativ să nu renunţi niciodată la darul vieţii, toată munca, speranţele şi visele acumulate, risipite într-o singură zi prelungită în altele de incertitudine. Am învăţat cum să trăiesc fără vlagă, am învăţat cum să zâmbesc pentru lucruri infime, am învăţat să zâmbesc fără simţire, am învăţat să trăiesc în umbra celor ce primesc şi se bucură de ceea ce mie mi-a fost interzis. Am învăţat să surâd şi să mă prefac neatis de pumnalele sorţii, de dragul altora, din nevoia de a nu fi slab, de fapt ...am învăţat să mor trăind printre cei vii...
Astăzi a murit un ego, a murit o parte din mine, parcă joc rolul principal într-o comedie neagră şi nu mă amuză rezultatul final, un thriller în care eu sunt victima şi ucigaşul reflexia oglinzii. Dar m-a învăţat multe înainte de decesul interior, m-a învăţat să lupt pentru un vis din toate forţele chiar dacă sunt doar o frunză contra vântului, un muritor sfidând destinul, visele sunt făcute pentru a fi transformate în realitate. Deşi am obosit şi soarta a ieşit mereu biruitoare, mi-am amintit cât de importantă este lupta, chiar dacă viaţa este un război continuu şi victoria noastră e doar o utopie, onoarea nu-mi permite să cedez, trebuie să lupt până la ultima suflare indiferent de statistici, căci omul a învins odată când a reuşit să zboare şi un om însemnă enorm, căci umanitatea nu este alcătuită din mulţimi, ci din un om, un altul, încă unul...etc. Şi poate cândva, zâmbind sincer voi putea trăi din nou şi-mi voi resuscita împăcat ego-ul pierdut.
Poate nu e înţeles optimismul meu ciudat, poate că mă ucide lent catharsisul acestei seri, poate e mai bine că sunt singur, poate că-s singurul meu interlocutor de care nu mă pot ascunde prin nici o faţadă... şi totuşi mă mint singur, dar nu mă cred, mă cunosc prea bine. Nu mai cred de mult în poveşti, nu mai cred în jurăminte şi promisiuni, am devenit un sceptic în ceea ce priveşte vraja simţirii. Atâtea păreri şi nimeni nu ştie cu adevărat ce e mai bine pentru tine, decât tu însuţi şi de multe ori te-nşeli, te-nşală simţurile. Dragostea are o definiţie, dar doar până o simţi, e ca un pact cu Mephistofel, nu le poţi avea pe toate, dar pentru un scurt timp ai lucruri ce le depăşesc înzecit, ai lumea, ai puterea de a modela întreaga vrajă a firii, ai puterea de a-l elibera pe Prometheu¸ ai puterea de a preschimba otrava-n vin de trandafiri, eşti infailibil în fragilitatea ta. Şi cum toate au un final, căci totu-i efemer, orice flacără se stinge, cea a Olimpului fiind doar o tristă utopie în umbra întunericului ce-a rămas ca amintire a divinului de-odinioară, acum doar eternitatea ororii. Dar totu-i relativ şi eternitatea devine doar un pas, pe care dacă-l trecem rămânem doar cu cicatricile şi cum toate au un mers aparte, un dans demonic iraţional, găsim pe altcineva şi se repetă istoria, sau devenim laşi, ne îndepărtăm, pierdem şi regretăm...ori ne încredem, dar ne păstrăm reci şi precauţi. Misoginismul sau mai bine zis, cuprinzând o sferă generală a acestei noţiuni, dispreţul făţă de un anumit sex şi bestiile în călduri în cele mai multe cazuri nu se nasc, sunt produsul finit al unei dezamăgiri sau sunt pur şi simplu dobândite prin experienţă, sunt adaosuri pe care cu toţii în o anumită măsură le avem în noi. Ciudat cum un singur sentiment banalizat şi comercializat în cel mai bolnav mod, e un factor atât de important în formarea noastră ca persoane, în maturizare, ciudat cum ne poate modela indiferent de tăria de caracter. Împinge simţirea în extreme, îmblânzeşte distanţa din noi ori ne transformă în ere glaciare în mişcare şi ironic în acest paradox sentimental, câteodată naşte ură. Nu, nu am vorbit despre femeie, aşa cum am spus, această seară nu se rezumă la o preznţă feminină, ci la gânduri şi trăiri.
Cu un dezgust colosal îmi mai aprind o ţigară, gândind la cei ce-au scris sau cei ce îmi vorbesc despre viaţă fără s-o trăiască, fără să-şi fi mânjit pantofii prin locurile prăfuite ce le-am umblat şi le-am iubit, fără să simtă în veci fiorii unor buze reci, fără să-mi ştie ochii sângerând, privind neputincios drame existenţiale, fără să-şi păteze pieptul strângând în braţe oameni putreziţi de păcate ce-n glasul meu dau sens expresiei „persoane dragi” şi chiar mai mult. Acum... de aici, de jos se vede diferit, peniţa-i electronică şi ne citim poeţii-n boxe, luptăm s-avem lucruri ce altora li se par fireşti, banale şi ne e greu să mai zâmbim, căci ignoranţa-i fericire pură şi suntem mulţi pătaţi, suntem unele din acele flori ce înfloresc printre gunoaie.
S-a terminat şi acest pachet de ţigări, sunt obosit şi mă dor cicatricile...poate ar fi mai bine să adorm...mâine mai trebuie să mai îngrop pe cineva în trecut şi să îmi reiau locul în batalion...viaţa-i un război din care n-ai unde te întoarce sau cui scrie...
În vara lui Decembrie by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.
