Banal, amar banal
Se închide brusc uşa, ceilalţi pregătesc instrumentele, se rulează... am 3 minute să ma trezesc din propria viaţă, ca într-un film despre dualitatea existenţei sau despre o nebunie mondenă în care personajul principal, plictisit de realitate o schimba cu dimensiunea visului, devenind aceea realitate şi realitatea în sine ficţiune, parcă o idee de scenariu pentru preacunoscuta serie „Zona Crepusculară”, dar timpul este mai mult decat suficient. Mă îmbăt mental cu amintirea „tripp”-urilor de odinioară, purtat cu tact divin în paşi de vals spre negura neştiută a gândurilor si fericirilor mele mărunte. Nu, pentru mine nu este asta realitatea ci doar divinul, apogeul visării mele simple, dar noaptae îsi ia adio şi sorele plictisit îşi plimba razele prin camera plina, ca un copil care incearcă să scoată de-odată toate jucariile din cutie, deşi cutia-i foarte mica şi abia încăpuseră prima dată înghesuite. Mă trezesc, izbutisem să iau o pungă de brioşe drept pernă şi-mi făcusem culcuş langă şifonier. Scotocesc şi mai găsesc 3 brioşe , un pic apăsate, le mananc îndată şi mă duc la bucătărie în speranţa că voi mai gasi măcar un strop de lapte sau ceva hranitor, dar tot ce gasesc sunt 2 sticle de bere nedesfacute, nu pot să spun că sunt foarte dezamagit, ci chiar descoperirea era peste asteprarile mele, îmi aprind o ţigară şi desfac o bere. La scurt timp îşi face apariţia şi Tudor urmat de Tibi , Tudor e student, anul întai la Facultatea de Drept, părinţii lui mai aveau un apartament in zona Sebastian şi i l-au încredinţat lui când a început facultatea, de altfel acum ne aflăm cu toţii în acel apartament, mai lucrează la o sală de net a uni amic de al său cu care are o înţelegere rezulând într-un progam foarte flexibil, cât despre Tibi nu-s prea multe de spus, e de o seamă cu mine, clasa a 11-a la un liceu mediu şi nu îi place prea mult prezenţa la institutul educaţional. Mai schimb o vorba cu ei, râdem de cele întâmplate aseară, se termină ţigarea şi mă îmbrac să plec, trebuie să ajung la şcoală şi deja am intarziat 2 ore.
Tramvaiul e aprope plin şi mii de ganduri de execuţie imi trec prin minte dezgustat de o lume putrezită, mă intreb unde-i gloria de demult şi de ce oricât aş încerca nu constat decât că traiesc în ruinele ” Micului Paris” de altădată, ce mizerabilă metropola porta decorul capitalei. Ajung într-un final la şcoală, îmi salut colegii şi iau loc în bancă. Timp de 4 ore, cât mai rămăsese din progam sunt nevoit să ascult fel şi fel de formule matematice care nu-mi vor folosi niciodată mie în viaţă, doar alesesem profilul la care eram pentru a scăpa de oroarea cifrelor, dar circul românesc e de un umor tăcut şi tragic. Ascult cum o doamnă în vârstă îmi vorbeşte de eternitate, dar oare vorbeste de enternitate sau o viziune apropiata termenului simţind nevoia
să-i dea decorul acestui terment de o complexitate macrocosmică. Eternitatea lor falsă şi efemeră se-ncheie odată cu capacitatea de percepţie, dar asta-i eternitatea muritorului. Un cantec angelic pare acum soneria, s-au terminat orele, îmi iau lucrurile şi plec spre casă, mai merg în aceeaşi direcţie câţiva colegi, intru în conversaţie cu ei, dar subiectul mă plictiseşte şi mă retrag strategic continuând drumul singur pe o alta straduţă perpendiculară, ocoleam ceva însă aveam nevoie de o plimbare.
Mă întâlnesc cu Daniel, unul din prietenii cu care fumasem aseară, e tot de-o seamă cu mine şi stă destul de aproape de unde locuiesc, mă-ntreabă dacă merg la Festivalul Berii, plictisit de monotonia şi banalitatea zilei accept imediat, am nevoie de-o bere sau mai multe.
Ajungem într-un final, ne mai intalnim cu câţiva colegi de ai lui Daniel, ne găsim o masă şi începem ritualul de onorare a berii. Străin de discuţii şi grup mă adâncesc şi mai puternic in meditaţia mea universală şi o vad...era divina, avea o prezenţă ce ar umple orice camera, o aura parcă demonică ce l-ar face şi pe cel mai sfânt om să se scalde in marea gandurilor lascive, parcă întregul grup gravita în jurul ei...o avusesem până acum 3 luni, se terminse brusc şi tragic, era întradevăr o piesa rară, dar nu o piesa de colecţie, un ambalaj frumos şi-un termen de garanţie care să ascundă adevarata calitate a produsului, o floare mirifică întradevăr, dar se ofileşte prea repede. Mă observă şi ea şi se apropie cu grupul. Nu ştiu ce voia să demonstreze sau să-mi arate, ajunsesem imun la trucurile ei ieftine şi i-am citit furia iadului în ochii când o ignoram pentru că intrasem în conversaţie cu o alta din preţiosul ei grup. Se scurge timpul ca berea din pahar şi aud:
- George, hai mă vi acasă că eu m-am plictisit ?!? (mă striga energetic Daniel şi împărtăşindu-i opinia îmi iau la revedere politicos şi plecam)
Mă tot bântuie conversaţia de mai devreme, vorbisem despre vise, ce visam când eram mici, ce visăm acum, ea mă îmbăta însetată cu ce voia, cu ce vrea acum să facă în viaţă, eu încercam să ascund faptul că nu aveam un raspuns la întrebarea asta, ascultam cum visa demult sa fie vedetă şi se juca cu deodorantul în faţa oglinzii, cum acum îşi doreşte să devină o femeie de succes...era...o conversaţie banală, dar care mi se tot derula în minte şi ma punea adânc pe gânduri...
Lumea asta-i putredă, robotică şi monotonă, să faci bani ori să fi popular, astea-s culmile la care cu toţii visează? Astea-s apogeurile vieţii, asta-i TOT ceea ce putem atinge? Pentru asta trăim, pentru asta luptăm, să ai bani, să ai o maşină scumpă, să ai o casă mare, să cumperi oameni? Acesta-i maximul veiţii??? Nu, nu poate sa fie doar atât, trebuie să existe ceva care să îmi aducă satisfacţii reale, să mă facă să mă simt viu, nu doar unul din mulţime, un robot din sistem, trebuie să găsesc asta...îmi mai torn un pahar cu apă şi mă culc, tre să las gandurile astea care mă bantuie de-o vreme încoace pentru maine, am fost suficient torturat de ele astăzi...
Tramvaiul e aprope plin şi mii de ganduri de execuţie imi trec prin minte dezgustat de o lume putrezită, mă intreb unde-i gloria de demult şi de ce oricât aş încerca nu constat decât că traiesc în ruinele ” Micului Paris” de altădată, ce mizerabilă metropola porta decorul capitalei. Ajung într-un final la şcoală, îmi salut colegii şi iau loc în bancă. Timp de 4 ore, cât mai rămăsese din progam sunt nevoit să ascult fel şi fel de formule matematice care nu-mi vor folosi niciodată mie în viaţă, doar alesesem profilul la care eram pentru a scăpa de oroarea cifrelor, dar circul românesc e de un umor tăcut şi tragic. Ascult cum o doamnă în vârstă îmi vorbeşte de eternitate, dar oare vorbeste de enternitate sau o viziune apropiata termenului simţind nevoia
să-i dea decorul acestui terment de o complexitate macrocosmică. Eternitatea lor falsă şi efemeră se-ncheie odată cu capacitatea de percepţie, dar asta-i eternitatea muritorului. Un cantec angelic pare acum soneria, s-au terminat orele, îmi iau lucrurile şi plec spre casă, mai merg în aceeaşi direcţie câţiva colegi, intru în conversaţie cu ei, dar subiectul mă plictiseşte şi mă retrag strategic continuând drumul singur pe o alta straduţă perpendiculară, ocoleam ceva însă aveam nevoie de o plimbare.
Mă întâlnesc cu Daniel, unul din prietenii cu care fumasem aseară, e tot de-o seamă cu mine şi stă destul de aproape de unde locuiesc, mă-ntreabă dacă merg la Festivalul Berii, plictisit de monotonia şi banalitatea zilei accept imediat, am nevoie de-o bere sau mai multe.
Ajungem într-un final, ne mai intalnim cu câţiva colegi de ai lui Daniel, ne găsim o masă şi începem ritualul de onorare a berii. Străin de discuţii şi grup mă adâncesc şi mai puternic in meditaţia mea universală şi o vad...era divina, avea o prezenţă ce ar umple orice camera, o aura parcă demonică ce l-ar face şi pe cel mai sfânt om să se scalde in marea gandurilor lascive, parcă întregul grup gravita în jurul ei...o avusesem până acum 3 luni, se terminse brusc şi tragic, era întradevăr o piesa rară, dar nu o piesa de colecţie, un ambalaj frumos şi-un termen de garanţie care să ascundă adevarata calitate a produsului, o floare mirifică întradevăr, dar se ofileşte prea repede. Mă observă şi ea şi se apropie cu grupul. Nu ştiu ce voia să demonstreze sau să-mi arate, ajunsesem imun la trucurile ei ieftine şi i-am citit furia iadului în ochii când o ignoram pentru că intrasem în conversaţie cu o alta din preţiosul ei grup. Se scurge timpul ca berea din pahar şi aud:
- George, hai mă vi acasă că eu m-am plictisit ?!? (mă striga energetic Daniel şi împărtăşindu-i opinia îmi iau la revedere politicos şi plecam)
Mă tot bântuie conversaţia de mai devreme, vorbisem despre vise, ce visam când eram mici, ce visăm acum, ea mă îmbăta însetată cu ce voia, cu ce vrea acum să facă în viaţă, eu încercam să ascund faptul că nu aveam un raspuns la întrebarea asta, ascultam cum visa demult sa fie vedetă şi se juca cu deodorantul în faţa oglinzii, cum acum îşi doreşte să devină o femeie de succes...era...o conversaţie banală, dar care mi se tot derula în minte şi ma punea adânc pe gânduri...
Lumea asta-i putredă, robotică şi monotonă, să faci bani ori să fi popular, astea-s culmile la care cu toţii visează? Astea-s apogeurile vieţii, asta-i TOT ceea ce putem atinge? Pentru asta trăim, pentru asta luptăm, să ai bani, să ai o maşină scumpă, să ai o casă mare, să cumperi oameni? Acesta-i maximul veiţii??? Nu, nu poate sa fie doar atât, trebuie să existe ceva care să îmi aducă satisfacţii reale, să mă facă să mă simt viu, nu doar unul din mulţime, un robot din sistem, trebuie să găsesc asta...îmi mai torn un pahar cu apă şi mă culc, tre să las gandurile astea care mă bantuie de-o vreme încoace pentru maine, am fost suficient torturat de ele astăzi...
Peste tot si nicăieri (Capitolul 1) by Paul V. Black is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.
