one of many: Peste tot si nicaieri (Capitolul 2)

de Paul V. Black

Veni, vEdi, vici

Aruncam priviri prin cameră încercând să mă gândesc la... la ceva... la orice, numai să evit gândurile serii precedente ce-mi agresau planul mental ca un pugilist semianalfabet pentru care victoria împotriva fiinţei mele ar fi însemnat unica şansă de succes în acest colos robotic ce-l confundăm cu viaţa.

Captiv în agonia monotonului si savurînd subtil o tigară întins leneş în pat gândeam din nou la inutilitatea vieţii ,incapacitatea de-ai găsii un scop, chinul etern de a trăi doar pentru a trăi. Bucurii infime şi plăceri ieftine care ne desprind pentru o scurta durată din ghearele crudului banal. Aceeaşi stare, aceleaşi gânduri, care se tot derulau zi de zi şi cărora nu le puteam găsi liniştea în Eden-ul intelectual numit elucidare. Dar acum era diferit, acum mă decisesem să găsesc răspunsurile, să le caut prin flori, gunoaie şi noroi, să trec dincolo de cortina banalului, defapt... nici nu stiam ce dorem sa gasesc... cred că dincolo de aceste pretexte pe care înca nu cred ca le înţelegeam, doream să-mi găsesc un scop, sau sa mi-l descopăr.

Plouă. Mi se spărgeau pe ploape zeci de picături. Am deschis ochii, în cale, un oraş gol, lasciv de gol, un urbanism sub duşul Terrei. Ploaia. Ploaia spală tot, spală regrete, spală trecuturi, spală cedări, dezertări, vise, spală până şi cerul de calmul lui inpenetrabil de vară, spală tot. Ploaia n-are pată, ploaia e pură, dar pentru a spăla, trebuie să ne lasăm spălaţi de cee ce dorim şi duşul ustură adesea, căci pete adânci sunt greu de înlăturat. Şi-i frig, şi-i ud totul în cale, şi-s ud si eu, spălat de tot şi deşteptat de vantul aprig. E dansul lor, tangoul reînnoirii, sincron perfect şi paşi galanţi sub pasiunea clipelor, amorul lor atât de sincer, trăznşte-n noi şi zbiară aprig, să ne deştepte iară.

Venea alergând din capătul celălalt al aleii, păşea haotic, prea grăbită, şi totuşi graţios, dar...venise, in ciuda vremii, venise. S-a oprit la caţiva centrimetri de mine. Era plouată ca o lalea impodobită cu roua zorilor de septembrie, iar de dupa cortinele de păr ud şi picaturile scurse de pe frunte mă priveau doi ochi ca printre gratiile libertăţii. Erau ochi de copil trecut prin viaţă, ochi care au văzut şi au trăit atât amar, atât noroi şi smoală şi totuşi şi-au păstrat puritatea, aceeaşi puritate pe care eu mă chinuiam s-o reclădesc din firimiturile ce-mi rămăseseră, ca un puzzle incomplet şi-un adolescent ce-i cauta piesele pierdute sub fotoliul si canapeaua pe care se juca în anii apuşi. Dar ea, ea parcă n-o pierduse niciodată, nu lăsase nimic s-o farâme, pe când a mea zăcea-n frânturi, a ei radia ca un sâmbure de lumină într-o lume cu spoturile stinse, asta e frumuseţea. Întradevăr, era frumoasă, iar splendoarea ei m-a strapuns pană-n torace. Nu ştia ce să spună, eu eram la fel, dar înpins parcă din străfundurile fiinţei mele, mi s-au deschis buzele, iar tot ce a ieşit sub comanda limbii şi a corzilor vocale, nu a fost decat adevarul in forma sa cea mai simpla:

- Te-aş săruta, dar îmi e frică. Îmi e frică să nu mă înşel.

- Atunci treci dincolo de frică, mi-a răspuns pe-un ton suav ca simfonia liniştii.

Atunci orice urmă de ezitare s-a stins în neant. I-am cuprins chipul tânăr şi fraged în mâini şi am sarutat-o. Parcă timpul s-a oprit doar pentru noi în infinitul clipelor, cu buzele-n crepuscul si limbile-n simţire, cu trupuri de lichid, unite-n dansul clasic, străpunşi în orice nerv, în tremur de plăcere.

Năuc, ca după cea dintăi beţie, restul serii-i cuprins de-o ceaţă adâncă. Scene cu noi, săruturi iară, pe bancă, în parc, în cafenea şi-apoi în dreptul porţii ei, ca doi stingheri de smoala lumii. Abia ne cunoscusem, şi ne ştiam de-o viaţă. Sincronul nu era perfect, dar ne descopeream uşor, treptat, pas cu pas, ca doi copii în prima zi de scoală.

Am adormit gândindu-mă la ea, la ochii ei, privirea aceea, acum aşa era şi a mea, i-o împărtăşeam, şi totuşi nu era completă. Atunci am înţeles, nu trebuia sa redobândesc ce pierdusem in decursul anilor, ci să trec dincolo, un copil trecut prin viaţă, un copil cu experienţă. Maturitatea lor sunt ochelarii unei perspective de supravieţuire in scopul de a trai pâna la moarte, fară a şti să-şi trăiască cu adevaral clipele prezentului, ciocnindu-se cu el doar în intersectia dintre viitor şi trecut. Aceasta nu-i trăire, doar o iluzie confortabilă într-un drum fără valori reale. Nu le mai vreau lentilele, vreau ochii goi, în nudul cel mai pur, acestia-s ochii de copil, să văd prin ei o lume, din perspectiva mea.